Îi spui copilului că nu mai primește încă o prăjitură, iar el începe să plângă. Prima tentație ar fi să rămâi ferm și să declari discuția închisă. Însă dacă ți-ai propus să practici ceea ce se numește „parentingul cu blândețe” și ești la curent cu teoria, te întrebi dacă n-ar trebui să-i validezi emoția, să-i explici, să negociezi, să găsești o soluție cu care să fie și el de acord. Dar ce faci dacă, după o zi de muncă, teme, certuri între frați și rugăminți repetate, nu mai ai resurse să vorbești și să negociezi ca părinții din filmulețele de pe Instagram?
Parentingul cu blândețe (gentle parenting) a devenit unul dintre cele mai discutate stiluri de parenting din ultimii ani, promovat în cărți, podcasturi și, mai ales, pe rețelele sociale. Pune accent pe empatie, conectare și colaborarea cu copilul, însă popularitatea lui a adus și o serie de interpretări care pot face ca această abordare să fie sinonimă cu permisivitatea fără limite. Jurnaliștii de la parents.com au discutat cu specialiști în psihologie și pediatrie despre cele mai răspândite mituri legate de parentingul cu blândețe și despre diferența dintre ceea ce circulă pe rețelele sociale și principiile reale ale acestei abordări. Una dintre probleme este ceea ce experții numesc „perfecționismul performativ”: presiunea resimțită de părinți de a fi permanent calmi, perfect echilibrați și disponibili emoțional pentru copil. Realitatea este însă mult mai nuanțată decât imaginea construită în filmulețele virale.
Parentingul cu blândețe nu înseamnă că nu ai voie să spui „nu”
Una dintre cele mai răspândite interpretări greșite este că, dacă alegi parentingul cu blândețe, nu îi mai poți spune copilului „nu”. Această abordare este prezentată uneori ca fiind concentrată excesiv pe dorințele și nevoile copilului, în detrimentul regulilor și limitelor. În realitate, este mai apropiată de alte stiluri parentale decât ai putea crede. Emily Edlynn, psiholog clinician, explică faptul că parentingul cu blândețe poate fi privit, în esență, ca o formă de parenting autoritativ – abordarea susținută de decenii de cercetări și care combină limitele ferme cu o relație caldă între părinte și copil.
La fel ca în parentingul autoritativ (numit și democratic), limitele rămân esențiale. Pediatrul și consilierul în parenting Chrissie Ott spune că abilitatea părintelui de a spune „nu” este chiar obligatorie: „Copiii au nevoie de limite pentru a se simți în siguranță”. Parentingul cu blândețe, explică ea, nu presupune absența disciplinei, ci disciplină fără umilire, intimidare sau rușinare. Accentul atât de mare pus pe pozitivitate, empatie și colaborare poate face ca această parte a conceptului să se piardă. Să practici parentingul cu blândețe nu înseamnă că un „nu” îi face rău copilului, că trebuie să îi oferi alegeri nelimitate sau că, indiferent ce face, singura ta intervenție posibilă este o rugăminte politicoasă de a-și schimba comportamentul. Limitele, consecințele și asumarea rolului de adult rămân necesare și îi oferă copilului structura de care are nevoie.
Nu este singura cale prin care poți crește un copil echilibrat
Cu toții ne dorim copii inteligenți emoțional și cu un atașament sigur, însă asta nu înseamnă că parentingul cu blândețe este singura metodă prin care poți ajunge acolo. Emily Edlynn atrage atenția asupra unei distincții importante: parentingul cu blândețe, ca abordare distinctă, nu a fost cercetat suficient pentru ca rezultatele atribuite lui de susținători să poată fi considerate demonstrate științific. Prin urmare, nu există dovezi că trebuie să practici neapărat acest stil pentru a construi o relație sănătoasă și sigură cu un copil care își dezvoltă inteligența emoțională.
Cercetările existente indică mai constant parentingul autoritativ drept stil asociat cu rezultate pozitive în dezvoltarea copiilor. Chrissie Ott explică faptul că oamenii, indiferent de vârstă, se dezvoltă și își reglează mai bine emoțiile în medii în care demnitatea coexistă cu responsabilitatea. Parentingul cu blândețe poate fi una dintre căile care merg în această direcție, însă nu este singura care combină aceste valori. Cu alte cuvinte, nu trebuie să găsești eticheta parentală perfectă și nici să aplici un „manual” în fiecare interacțiune. Principiile importante pot exista și într-o familie care nu își definește stilul drept parenting cu blândețe.
Parentingul cu blândețe nu înseamnă că nu ai voie să te enervezi niciodată
Uneori, tocmai părinții foarte preocupați să aplice corect parentingul cu blândețe ajung să își impună standarde imposibil de respectat și, în timp, să se epuizeze. Simt că trebuie să rămână permanent calmi, disponibili și perfect receptivi emoțional, iar dacă într-o seară ridică vocea, își pierd răbdarea sau pur și simplu nu mai au resurse pentru încă o negociere, interpretează momentul ca pe un eșec. Să împaci aceste idealuri cu realitatea vieții de părinte poate fi dificil. Furia și frustrarea nu dispar pentru că ai ales un anumit stil parental, iar faptul că le simți nu înseamnă că ai eșuat.
Un studiu publicat în 2024, primul care a inclus părinți care s-au identificat ei înșiși ca practicând parentingul cu blândețe, a arătat că burnoutul și nesiguranța privind propriile decizii parentale erau prezente la mai mult de o treime dintre participanții chestionați. Emily Edlynn spune că vede aceeași presiune și în cabinet: părinți care își stabilesc standarde foarte ridicate, încearcă să rămână calmi într-un mod aproape supraomenesc și să fie atât de disponibili și receptivi la emoțiile copiilor, încât ajung să își consume propriile resurse.
Chrissie Ott subliniază că scopul nu este perfecțiunea: „Copiii nu au nevoie de părinți perfecți”. Au nevoie, explică specialista, de adulți care știu să repare relația după un moment dificil, să își revină și să fie sinceri în privința propriilor emoții fără să îi rănească. Uneori, unul dintre cele mai sănătoase lucruri pe care i le poți arăta copilului este că și tu ai nevoie să te oprești pentru câteva clipe atunci când emoțiile devin prea intense și să revii după ce te-ai reglat. Edlynn amintește și că cei mici au o capacitate naturală de adaptare și pot traversa momentele imperfecte ale adulților, mai ales atunci când acestea apar într-o relație în care există constant iubire și preocupare pentru reconectare.
Parentingul cu blândețe nu crește automat copii care cred că li se cuvine totul
O altă critică frecventă este că parentingul cu blândețe ar fi prea permisiv și că, în timp, copilul ajunge să creadă că poate obține orice își dorește. Chrissie Ott face însă o diferență importantă: și în această abordare există reguli, iar încălcarea lor are consecințe. Ceea ce se schimbă este scopul intervenției adultului – ghidarea în locul fricii și respectul în locul dominării. Teama că un copil ar putea ajunge să considere că totul i se cuvine este legitimă, însă problema descrie mai degrabă parentingul permisiv decât parentingul cu blândețe. Atunci când abordarea este aplicată sănătos, copilul continuă să fie responsabilizat pentru comportamentul său, iar părintele nu îi satisface orice dorință în numele empatiei.
Dacă ajungi să eviți constant limitele pentru a nu-l supăra, să cedezi indiferent de situație sau să îi oferi tot ce cere chiar și atunci când acest lucru nu îi mai servește bunăstării, te-ai îndepărtat de principiile parentingului cu blândețe și ai intrat în zona permisivității. Emily Edlynn explică faptul că unul dintre principiile acestei abordări este plasarea relației dintre părinte și copil în prim-plan. Și în propria familie, dar și în munca ei privind parentingul care susține autonomia, specialista consideră această relație fundația unei dezvoltări și învățări sănătoase. O relație bazată pe colaborare nu înseamnă însă că îi dai copilului libertatea de a face orice dorește.
- CITEȘTE ȘI: Cum să crești un copil responsabil?
Nu trebuie să-ți propui să ștergi cu buretele ce ai trăit în propria copilărie
Cultura construită în jurul parentingului cu blândețe te poate face să te gândești mult la felul în care ai fost tu crescut și la influența pe care acele experiențe o au acum asupra modului în care îți crești copilul. Poate ai crescut într-o familie în care emoțiile nu se discutau, regulile erau foarte stricte, iar limbajul respectuos între adult și copil nu era considerat necesar. Iar dacă îți dorești pentru copilul tău exact opusul, poți ajunge la concluzia că trebuie să demontezi mai întâi tot ceea ce ai învățat acasă înainte să poți deveni părintele pe care ți-l dorești.
Specialiștii consultați de Parents spun însă că accentul ar trebui pus mai degrabă pe relația pe care o construiești acum cu propriul copil decât pe ideea că trebuie să elimini complet tiparele moștenite înainte de a putea face lucrurile diferit. Chrissie Ott recunoaște că parentingul cu blândețe poate fi profund derutant pentru unii adulți, tocmai pentru că mulți au crescut în perioade în care acordarea atenției la emoțiile copilului și folosirea unui limbaj respectuos în relația cu el ar fi putut fi ridiculizate sau chiar condamnate.
Pentru acești părinți, alegerea conștientă a unui mod diferit de a relaționa cu propriul copil înseamnă și întreruperea unor tipare transmise din generație în generație, iar acest proces are valoare. Nu trebuie însă să îți ștergi propria istorie și nici să fi rezolvat fiecare experiență din copilărie înainte să fii „calificat” să construiești altfel relația cu copilul tău.
- CITEȘTE ȘI: Cum poți crește un copil independent
Copilul are nevoie să fii prezent, nu perfect
În centrul parentingului cu blândețe se află două lucruri mult mai simple decât numeroasele reguli și scenarii care circulă pe rețelele sociale: empatia și conectarea. Dacă practici această abordare sau vrei să o încerci, cea mai importantă schimbare este să renunți la presiunea de a o aplica impecabil și la sentimentul că fiecare moment în care nu ai reacționat „ca la carte” spune ceva definitiv despre tine ca părinte.
Experții ajung la aceeași idee: mai importantă decât eticheta stilului parental este prezența unui adult care știe să pună limite cu căldură și care, atunci când relația deraiază, știe să se întoarcă spre copil și să repare ceea ce s-a întâmplat. Pentru că parentingul nu se construiește dintr-o succesiune de reacții perfecte, ci într-o relație în care există reguli și responsabilitate, dar și suficientă siguranță încât atât copilul, cât și părintele să poată greși și să se poată întoarce unul către celălalt.
















