Disciplina pozitivă are soluții pentru momentele în care îți pierzi cumpătul

TOTUL DESPRE MAME
disciplina pozitiva cand iti pierzi cumpatul totul despre mame

Ce soluții are disciplina pozitivă pentru momentele când părinții își pierd cumpătul, explică expertul în parenting Laura Markham mai jos

Ești unul dintre părinții care s-a enervat cel puțin odată pe copilul său?? Bănuiala mea este că majoritatea părinților vor răspunde „da” la această întrebare. Următoarea întrebare este „și ce ai făcut apoi?” Te-ai simțit vinovat și ți-ai făcut reproșuri? Sau te-ai bucurat că tocmai le-ai oferit copiilor un model de a învăța din greșeli? Disciplina pozitivă are câteva soluții.

O temă de bază a disciplinei pozitive este aceea că „greșelile constituie oportunități excelente de a învăța”. Este adevărat, atât pentru adulți, cât și pentru copii.

Disciplina pozitivă este despre demnitate și respect

Persoanele care înclină spre disciplina pozitivă cred cu adevărat în tratarea copiilor cu demnitate și respect. Cu toate acestea, aceleași persoane nu pot fi „sfinți”. Nu aplică de fiecare dată ceea ce știu.

Dar, în loc să te simți vinovat atunci când faci o greșeală, bucură-te că ai ocazia să le oferi copiilor un exemplu. Vinovăția nu este productivă mai mult de 10 secunde. În 10 secunde, vinovăția te va ajuta să înțelegi că ai făcut o greșeală.

Apoi poți renunța la ea și face ceva în legătură cu greșeala, soluții diverse îți oferă Laura Markham în cartea ei ”Părinți liniștiți, copii fericiți”.

Apropiat și conectat chiar și atunci când mama își pierde cumpătul

Seara trecută la cină mi-am pierdut complet cumpătul cu copiii – vreau să spun că m-am comportat ca o femeie nebună și rătăcită: am ridicat vocea, inima îmi bătea cu putere și mi-am pierdut controlul într-un mod înspăimântător. L-am rugat de două ori pe Ethan, fiul meu de 10 ani, să își pună cureaua specială de care să își atașeze CD-playerul. Are ca sarcină de la cursul de terapie ocupațională să audieze niște texte terapeutice, câte o jumătate de oră seara și dimineața, pentru care folosește CD-playerul și un set de căști.

În timpul mesei, s-a ridicat să își ia un pahar cu lapte și pe când se îndrepta spre frigider, am observat cablul care atârna de pe masă și care începuse să tragă de CD-player (imi și imaginam cum cade pe podea și se sparge). Tirada mea de țipete a sunat cam așa: „GATA. TREBUIE SĂ REZOLVI PROBLEMA ASTA CHIAR ACUM, ÎNAINTE DE A FACE ALTCEVA. MĂ ÎNTĂRÂȚI. DE CE MĂ ÎNTĂRÂȚI ÎNTR-UNA? FĂ CEVA CU ASTA CHIAR ACUM!”

„A fost prea tare, mami, m-au durut urechile”.

Stăteam la o jumătatea de metru unul de celălalt – am îndreptat furioasă degetul spre el și i-am vorbit cu cea mai puternică voce a mea. Mă credeți sau nu, dar a fost o reacție foarte temperată, pentru că îmi venea să îl iau de gât și să îl zgâlțâi. Ceea ce a urmat m-a dus cu gândul la mișcările unei fantome: Ethan s-a răsucit și a ieșit din cameră ca și când ar fi plutit, pentru a-și aduce cureaua specială.

Reacția lui a fost atât de calmă în comparație cu violența mea internă. M-am așezat la locul meu pe scaun. Sonja, de numai 3 ani, mi-a spus pe un ton serios: „A fost prea tare, mami, m-au durut urechile”. Între timp am început să inspir adânc, încercând să îmi revin, pentru a pute trece peste acest moment. Nicolas, în vârstă de 13 ani, stătea acolo și am simțit un val de stânjeneală.

Ethan s-a întors. S-a uitat la mine cu un zâmbet reținut în priviri – mă iertase deja. Își apăsa tare gura cu palmele, pentru a nu începe să râdă. Nu m-am putut abține și am zâmbit, apoi i-am spus: „Mulțumesc că ai rezolvat problema.” De data aceasta eu am fost cea care a început să râdă cu mare ușurare. Fără să ne dăm seama, am izbucnit cu toții în râs. Printre hohote, Ethan mi-a explicat că nu mă auzise niciodată țipând atât de tare și cât de rău îl duruseră urechile – „chiar te-ai pierdut cu firea, mami”, mi-a spus el.

După ce am mai mâncat puțin și am mai râs puțin i-am spus că îmi pare rău că am explodat și mi-am exprimat regretul. Ca de obicei, copiii au fost foarte iertători și de-a dreptul fericiți că zâmbeam cu toții din nou și ne simțeam aproape și conectați unul de celălalt.

La o săptămână după acest incident ne-a vizitat o prietenă nouă care a remarcat că locuința noastră pare a fi oarecum izolată în acel cartier mic și relativ aglomerat. A spus: „Vecinii mei aud cum țipă copiii când îi spăl pe cap”. Ethan mi-a zâmbit, adăugând cu un aer cunoscător și entuziast: „Vai, mami, mai ții minte ce tare ai țipat și ce te-ai înfuriat săptămâna trecută?”

Probabil că nu se simțea rușinat, ci doar își amintea întâmplarea „cu mama care țipase și își ieșise din fire”. Acest fapt mi s-a părut foarte important – era capabil să facă diferența și să aleagă cum să reacționeze într-o situație dificilă.

Scriu aceste rânduri pentru că știu că nu sunt singură. Cu toții avem astfel de zile sau  momente când ne simțim la limită, când știm că dacă se mai spune sau se mai face încă un singur lucru – asta este – explodăm – „nu mai suport!”

Greșelile sunt oportunități de învățare

Sunt convinsă că voi mai avea perioade dificile cu copiii mei. Că voi face lucruri pe care îmi voi dori apoi să nu le fi făcut, că aș regreta și mi-aș dori apoi să fi fost un părinte mai bun. Dar ceea ce mi se pare acum diferit, după mulți ani de experiențe și de încercări în cadrul disciplinei pozitive, este că știu că legăturile mele cu copiii se bazează pe respectul reciproc.

Când fac o astfel de greșeală, nu trec peste ea ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Îmi asum ceea ce s-a petrecut, dacă nu imediat, cel puțin suficient de repede cât să fie relevant pentru copii. Până la urmă este vorba de a avea încredere și de a merge mai departe – să ofer copiilor un model de rol cât de bun pot, știind în același timp că voi continua să fiu un părinte imperfect.

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa