Observăm destul de des în ultima vreme copii care fac hărmălaie în locuri nepotrivite, care vorbesc pe un ton tăios cu părinții, care jignesc când li se face o observație. Suntem tentați să-i numim „obraznici” și să le catalogăm rapid părinții! Dar ce se află oare în spatele comportamentelor acestor copii și al atitudinii părinților lor?
Parentingul modern ne-a învățat că empatia e cheia relației cu copiii, că iubirea necondiționată și validarea emoțiilor sunt fundamentale. Și așa este. Doar că undeva pe drum, mulți dintre noi am pierdut echilibrul. Din teama de a nu repeta greșelile părinților noștri – duri, autoritari, grăbiți – am ajuns să ne ferim de orice formă de a pune limite. Ne e frică să spunem „nu”, să impunem reguli, să vedem lacrimi și frustrări, să ne asumăm rolul de adult care ghidează. Rezultatul? Copii care par liberi, dar sunt nesiguri. Părinți care par blânzi, dar sunt epuizați. Și o generație întreagă prinsă între două extreme: autoritatea de altădată și permisivitatea de azi.
Parentingul modern: care e calea cea bună?
The New York Times publica în anul 1991 articolul „Better Discipline? Train Parents, Then Children” (Disciplină mai bună? Educați părinții, mai apoi copiii) – un titlu relevant și astăzi, după 35 de ani. Oricât de ciudat ar părea, ideea era una simplă și radicală: dacă vrem copii mai disciplinați, mai calmi și mai echilibrați, trebuie mai întâi să învățăm, noi, părinții, să fim așa. Dacă la începutul anilor ’90, parentingul „modern” abia dacă ieșea de sub imperiul ideii că părintele trebuie să aibă autoritate absolută, astăzi, părinții citesc zeci de cărți „how to” sau „self help”, ascultă podcasturi, urmăresc psihologi pe Instagram, merg la terapie, fac introspecții și se străduiesc, mai mult ca oricând, să crească „copii buni”. Dar uneori nu merge. Nu-i așa?
În ciuda avalanșei de informații, generația actuală de părinți se simte mai obosită, mai vinovată și mai confuză ca oricând. Încercând să gestioneze teama de traume și parentingul cu blândețe, părinții pierd adesea frâiele situației. Și uită să impună limite. Iar copiii fără limite – spun experții – rămân într-o degringoladă emoțională, fără ghidaj, fără repere, fără un mecanism de reglare. Și tind să fie catalogați drept „obraznici”, „opoziționiști” sau pur și simplu „răzgâiați”.
Limitele – călcâiul lui Ahile
Psihologul canadian Dr. Vanessa Lapointe, autoarea volumului „Discipline Without Damage”, avertizează: „Dacă vi se pare că a disciplina fără a face rău copilului înseamnă a disciplina fără limite și granițe clare, mai gândiți-vă un pic!”. Din punctul său de vedere, a disciplina fără pedepse nu înseamnă lipsa limitelor. Copiii au nevoie de granițe la fel de mult cum au nevoie de iubire. „Granițele nu îi rănesc – îi țin în siguranță”, spune psihologul. Cu alte cuvinte, în timp ce se vorbește tot mai mult despre „gentle parenting” (a crește copiii cu blândețe), părinții încep să descopere paradoxul: o educație fără limite nu mai e o formă de blândețe, ci una de abandon.
Și, dacă ne uităm în jur – la restaurant, prin vacanțe, la locul de joacă – , observăm că stilul „blând” adoptat de unii părinți seamănă, mai degrabă, cu haosul. Sunt părinți care își lasă copiii să facă orice, le oferă orice, și nu știu să spună „nu”, chiar și atunci când comportamentul le dăunează și lor, și celor din jur. Iar lipsa limitelor clare conduce la dezechilibre emoționale – atât în cazul copiilor, cât și în cazul părinților.
Limitele înseamnă siguranță
Cercetările recente confirmă ceea ce psihologia dezvoltării spune de zeci de ani: copiii se simt mai liberi și mai fericiți atunci când adulții impun reguli și se țin de ele. Aceștia vor da dovadă de o mai bună autoreglare emoțională și mai puține conflicte disruptive. Studiile arată că nici stilul excesiv autoritar cu care au crescut părinții de azi, nici parentingul extrem de permisiv, practicat la extrema cealaltă nu sunt o soluție pentru buna dezvoltare a copiilor noștri. Ele demonstrează că părinții care învață să combine empatia cu reguli consecvente reduc semnificativ comportamentele disruptive ale copiilor și îmbunătățesc relația părinte-copil.
Așa cum se arată și în articolul din Psychology Today, când limitele nu sunt clare, părinții și copiii se vor afla constant într-un du-te-vino cu discuții și negocieri. Copiii au resurse nelimitate în încercările lor de a obține ce-și doresc. „Acest lucru nu este doar epuizant și înnebunitor pentru părinți; este epuizant și pentru copiii care cheltuiesc multă energie mentală pentru a-și susține cauza și a urmări toate unghiurile, devenind din ce în ce mai agitați și dereglați. Întreaga situație escaladează, iar toți cei implicați ajung să se simtă mizerabil”.
În ultimul deceniu, parentingul blând, conștient, empatic a devenit o mișcare globală. A fost un răspuns necesar la educația dură, bazată pe frică, rușine și pedepse a părinților noștri. Dar, ca orice idee bună, a fost adesea înțeleasă greșit de mulți.
Suntem empatici, dar rămânem pe poziții
Da, copiilor nu le plac limitele, iar reacțiile lor, tantrumurile, protestele stârnesc emoții puternice părinților care vor avea mereu dificultăți în a se ține pe poziții. Dar specialiștii atrag atenția: spunând mereu „da”, părintele nu oferă iubire și alinare, ci îi fură copilului șansa de a avea repere și limite, de a se dezvolta emoțional, astfel încât să poată fi un adult echilibrat, care să se poată integra și adapta în orice situație l-ar aduce viața.
Când copilul spune „nu vreau”, ar fi bine ca părintele să nu cedeze din prima, ci să asculte, să valideze emoția, să ofere înțelegere. Făcând toate acestea părintele trebuie să învețe să fie blând, dar și ferm în același timp.
Dr. Becky Kennedy, celebru psiholog american, una dintre cele mai influente voci în parentingul modern, autoarea bestsellerului „Good Inside. A practical guide to becoming the parent you want to be”, și mama a trei copii, a introdus noțiunea de „sturdy parent”. Altfel spus, un părinte „pe poziții”, cu un stil ferm dar calm. Aceasta încurajează părinții să fie lideri în creșterea copiilor lor, să fie cei care „prioritizează conexiunea și stabilesc limite pentru a schimba eficient comportamentul copiilor”.
Sună foarte bine, în teorie, dar cum să procedăm? Dr. Becky spune că „atunci când suntem capabili să validăm sentimentele și să menținem limitele, rămânem conectați cu copiii noștri și le dezvoltăm abilitățile de care au nevoie pentru a schimba efectiv comportamentul. Acesta este genul de parenting care construiește relații puternice, rupe ciclurile inter-generaționale și schimbă cu adevărat vieți”.
„Disciplinează părintele”: autocontrolul adultului, ca model
Tema centrală a articolului din New York Times – „educă părintele, apoi copilul” – revine în forță în discursul psihologilor contemporani. Pentru că, spun ei, cheia disciplinei nu stă în tehnici, ci în reglarea emoțională a părintelui. Pe platforma Good Inside, acolo unde Dr. Becky Kennedy pune la dispoziția părinților numeroase ghiduri de „bună practică” și resurse care să îi ajute să facă slalom printre obstacolele vieții de părinte, celebra psiholoagă spune foarte clar: „Copiii nu au nevoie de părinți perfecți, ci de părinți care știu să se repare după ce greșesc. Când adultul se autoreglează, copilul învață cum să-și gestioneze propriile emoții”.
Conceptul de „good inside mindset”, pe care îl promovează aceasta, mizează pe ideea că atât părintele, cât și copilul, sunt „buni pe dinăuntru” chiar și atunci când comportamentele lor sunt greșite. Psiholoaga susține că nu putem învăța copiii ce înseamnă autocontrolul, dacă noi înșine țipăm, cedăm sau ne pierdem cumpătul la primul semn de opoziție. „Disciplina începe cu felul în care adultul gestionează propria furie”. Așa că revenim la ideea de bază: pe cine educăm mai întâi, pe noi înșine sau copilul?
Atașamentul e reconfortant. Conexiunea cu copilul e esențială
Specialiștii în parenting modern susțin aceeași idee: în momentele „de criză”, când copiii sunt greu de gestionat (sau „obraznici”, cum ar fi spus părinții noștri) majoritatea adulților nu reacționează la comportamentul copilului, ci la propriul disconfort interior, la nevoia de a fi „un părinte bun”, la rușinea de a fi judecați, la frustrare, la oboseală.
Eli Harwood, un foarte cunoscut autor și psihoterapeut american, mama a trei copii și inițiatoarea platformei „Attachment Nerd”, explică limpede, în aproape toate discursurile sale, că atașamentul sigur și conexiunea profundă cu copiii noștri sunt esențiale în dezvoltarea lor. Însă, în momentele dificile din viața de zi cu zi, „dacă părintele nu își gestionează anxietatea, el nu mai reacționează la copil, ci la propria teamă. Iar copilul învață doar că emoțiile sale provoacă haos”.
Pentru că un părinte care nu știe să se calmeze, nu poate transmite calmul necesar copilului în acel moment. Pe rețelele sale din social media, Harwood explică adesea părinților că cei mici au nevoie să fie învățați să tolereze disconfortul. Nu trebuie să încercăm să „reparăm” totul în jurul copilului de teama de a nu-l auzi plângând sau țipând. „Dacă un copil nu aude niciodată «nu», acesta nu învață să tolereze frustrarea. Iar fără toleranță la frustrare, nu poate construi reziliență”, spune Harwood.
În același timp, aceasta reasigură părinții că nu există parenting fără greșeli, mai ales că a fi părinte este un întreg de proces de dezvoltare. Practic și noi creștem, ne descoperim, greșim și învățăm odată cu copiii noștri, spune ea, în video-ul de mai jos:
Reeducarea generației „care vrea să facă totul bine”
Generația actuală de părinți este poate cea mai bine informată din istorie. Dar și cea mai anxioasă.
Vrem să nu repetăm greșelile trecutului, să fim blânzi, prezenți, empatici, disponibili 24/24. Însă, până la urmă, când copiii noștri devin adulți, nu ne oferă nimeni o medalie de „părinte perfect”. Nu acesta este scopul.
„Copiii nu au nevoie de părinți care nu greșesc,” spune Dr. Becky Kennedy. „Au nevoie să vadă că atunci când greșim, încercăm să reparăm”. „Traumele” de care încercăm să îi ferim pe copiii noștri (pentru că știm pe propria piele de ce mergem, noi, adulții, la terapie azi!) nu „se instalează” doar pentru că mai greșim în fața celor mici.
Trebuie să învățăm că nu toate certurile, momentele tensionate (chiar și atunci când ne ieșim din fire) pot duce la traumă. Conexiunea și abilitatea de a repara, de a accepta (mai întâi pentru noi înșine, și apoi în fața copiilor) că am greșit sunt vindecătoare. De aici trebuie să pornim. (puteți să să o urmăriți pe Dr. Becky Kennedy pe scena TEDex vorbind pe această temă).
La rândul său, psiholoaga Eli Harwood, care nu ezită să arate părinților care o urmăresc că și ea greșește în relația cu copiii săi, completează: „Conectarea reală nu înseamnă să fii mereu calm, ci să revii la relație după o ruptură. Să spui: Îmi pare rău că am țipat. Emoțiile tale contează, dar și ale mele. Putem să o luăm de la capăt?”. Astfel, „disciplina” redevine ceea ce ar trebui să fie: un act de relaționare cu copilul, nu una de control.
Fii mai degrabă un părinte prezent, decât unul perfect!
Așa cum spuneam și la început, ideea articolului din The New York Times rămâne, și azi, valabilă. Pentru a fi siguri că reușim să ne creștem „bine” copiii, trebuie să ne disciplinăm, să ne înțelegem și să ne educăm pe noi înșine. Și să fim „căpitani” pe nava parentingului modern, în ape atât de tulburi. Trebuie să ne aflăm la cârma relației cu copilul nostru și să fim calmi, să îi ghidăm cu calm și consecvență. Adevărata disciplină nu se obține prin controlul copilului, ci prin controlul propriei reacții. Experții în parenting modern ne învață să rămânem stăpâni pe noi înșine când copilul nu poate fi. Să fim adultul pe care cel mic se poate sprijini, nu „un prieten” care cedează în fața oricărui scâncet sau a oricărei rugăminți.
Ce putem învăța, concret, despre limite și control atunci când suntem părinți? Iată câteva dintre ideile promovate intens de experți:
- Să fim fermi, dar blânzi. Limitele clare nu sunt opusul empatiei, ci o formă de iubire matură.
- Să stabilim mai puține reguli, dar să le respectăm și să fim consecvenți: copiii au nevoie de predictibilitate, nu de perfecțiune.
- Să învățăm să reparăm după momente dificile. Nu există „prea târziu” pentru o conversație onestă.
- Să fim noi înșine ceea ce vrem de la copiii noștri: copilul nu te ascultă, te observă!
- Să avem grijă și de noi înșine. Un părinte obosit nu poate fi un părinte blând.
