Sunt convinsă că alimentația copilului se află în top 3 al celor mai dezbătute subiecte din conversațiile oricărei mame. Și nu vorbim aici despre feluri de mâncare, despre mofturi și preferințe. Întrebarea de bază este: „Mănâncă?” Există și copii pofticioși pe lumea asta, desigur, însă cele mai multe mame se minunează cum copiii lor par să se hrănească… doar cu aer!
Până la 7 ani, am fost unul dintre acei copii. Am amintiri de la 5-6 ani, când bunicul se plimba după mine prin casă cu cana cu lapte și cacao, când îmi tăia pâinea cu unt în „soldăței” care ajungeau la mine în gură numai după ce defilau prin fața ochilor sau numai după ce îmi promitea că o să-mi cumpere de la Grădina Zoologică o maimuțică. Fratele meu, în schimb, odată ce avea lingura în mână nu mai scotea niciun cuvințel și nici nu ridica privirea din castron până nu-l golea. Celor care susțin că pofta/ indiferența față de mâncare se transmite de la o generație la alta, le spun doar atât: eu am fost o mofturoasă, fiică-mea undeva pe la mijloc, iar fiica ei trebuie pur și simplu oprită din mâncat.
„Ne ascundem de copil să mâncăm”
Victoria, nepoata mea de trei ani, mănâncă, nu se încurcă. Și nu dulciuri, că nu-i plac. Mănâncă mâncare – aproape orice, cu foarte mici excepții. Înainte să împlinească copilul doi ani, le-am zis părinților să ducă fata la analize, la endocrinolog, să vadă dacă e totul în ordine, pentru că deja mă îngrijorau apetitul și greutatea ei. Au mers și li s-a spus că până la vârsta de trei ani, indiferent ce greutate are copilul, nu se poate vorbi despre obezitate. Și că o discuție ar putea avea loc, eventual, doar după această vârstă.
Nu zic că Victoria are alură de luptător sumo, dar sunt de părere ca vigilența e necesară. Dacă pentru a încuraja un copil lingav să mănânce li se recomandă părinților să ia masa împreună, la noi în familie e invers. Noi trebuie să ne ascundem ca să mâncăm, pentru că Victoria se autoinvită la masă cu fiecare în parte. Chiar și-așa, „te miroase” imediat: „Ce-ai în gură? Vreau să gust!”
Între doi și cinci ani, copiilor le scade apetitul
Să fim sinceri, în zilele noastre, când se vorbește despre alimentația copiilor subiectul central este obezitatea infantilă. Nu face nimeni vâlvă și campanii pentru subponderalitate. Pentru o mamă este teribil de frustrant atunci când copilul refuză să mănânce, deși i-a pregătit ce a știut ea că este mai bun, mai proaspăt, mai sănătos. Cu atât mai frustrant este când vede că alți copii de vârsta lui nu se împotrivesc cu atâta înverșunare și consecvență cum o face al ei. Este normal să se îngrijoreze și să-și pună întrebări în aceste condiții: Este copilul meu sănătos? Se dezvoltă corespunzător?
Concluzia la care au ajuns specialiștii Societății Canadiene de Pediatrie (Comitetul de Nutriție și Gastroenterologie) poate constitui temelia unei discuții pe această temă: între doi și cinci ani, majoritatea copiilor experimentează o scădere a apetitului. Iar îngrijorările unora dintre părinți vin din faptul că ei confundă „greutatea medie” cu „greutatea normală”. Însă există și alte situații, iar pentru multe dintre ele există soluții.
Cele zece posibile motive pentru care copilul nu mănâncă
Sarah Remmer, dietetician pediatru și expert în alimentația copiilor, președintele Centrului pentru Nutriția Familiei din Canada, a identificat zece motive pentru care copilul nu mănâncă.
1. Simte presiune
Atunci când un copil simte presiune să mănânce sau simte că părintele este anxios la ora mesei, cel mai probabil nu va mânca. Faptul că i se tot împinge farfuria în față, că îi este urmărită fiecare mișcare, că se vorbește despre lipsa poftei lui de mâncare sau se încercă să i se dea în gură cu lingurița, forțat, pentru el este o presiune. În loc să vă concentrați pe ce și cât mănâncă el, concentrați-vă pe propria farfurie, iar lui permiteți-i să fie pur și simplu una dintre persoanele care mănâncă alături de voi.
2. Simte că nu are niciun cuvânt de spus
Deși părinții sunt responsabili de hrana copiilor, dacă cei mici nu sunt implicați din când în când în alegerea alimentelor, aceștia ar putea să simtă că nu au niciun fel de control și niciun cuvânt de spus cu privire la ceea ce mănâncă. Cercetările au arătat că un copil mănâncă mai bine atunci când participă la cumpărături, la pregătirea sau servirea mesei. Procesul poate fi mai lung, e drept, dar merită, pentru că beneficiile sunt mari. O strategie care funcționează este alinierea ingredientelelor pe masă (de exemplu carne, brânză, paste, legume, orez, pește, ouă, iaurt, fulgi de ovăz, fructe etc.) și încurajarea copilului să-și alcătuiască meniul.
3. S-a plictisit de aceleași feluri de mâncare
Din lipsă de timp sau de imaginație, uneori părinții „rămân blocați” în câteva preparate pe care le oferă des copilului. Oricât de mult i-ar plăcea cartofii prăjiți cu șnițel, pizza sau paste, la un moment dat se plictisește de ele. Diversificarea ca și conținut, cromatică, texturi, mod de preparare sau doar de prezentare, ar putea „mișca” lucrurile.
4. Pur și simplu nu îi este foame
Apetitul copiilor poate fi imprevizibil. Pot avea zile în care mănâncă foarte bine și zile în care nu pun gura pe aproape nimic. Nu este obligatoriu să mănânce la fiecare masă. Ar trebui să învățăm să acceptăm că există și „nu mi-e foame”. Dar să și anunțăm că „bucătăria se închide” până la ora următoarei mese. Pediatrii susțin de mult timp că relevant este cât mănâncă într-o săptămână copilul, nu într-o zi.
5. Alte lucruri îi distrag atenția
Deși bine intenționați, pentru a-l face pe copil să mai mănânce o lingură – două de mâncare distrăgându-i atenția, unii părinți apelează la ecrane sau jucării. Acest lucru înrăutățește lucrurile, copilul nemaiputând să se autoregleze și să-și gestioneze apetitul. Prin urmare, fiind concentrat pe ecrane sau joacă, el va mânca fie prea mult, fie prea puțin.
6. Porțiile sunt prea mari
Ei bine, acesta e un păcat în care cad mulți părinți. „Refuză să mănânce” nu e unul și același lucru cu „refuză să mănânce tot din farfurie”. Un copil nu are nevoie de atâta mâncare cât îi este necesară unui adult. Sunt șanse mai mari să mănânce dacă porția este mică. Stați liniștiți, dacă mai vrea, o să ceară singur!
7. Se teme să guste o mâncare nouă
Și noi, adulții, am putea fi reticenți în fața unui aliment pe care îl vedem pentru prima dată. Dați-i copilului posibilitatea să testeze mai întâi, punându-i o cantitate foarte mică într-o farfurie separată de cea în care i-ați pus porția pentru respectiva masă. Lăsați-l să miroasă, să atingă, să lingă, să guste și chiar să scuipe dacă nu îi place. Astfel, are ocazia să exploreze noul ingredient sau fel de mâncare: va fi cu un pas mai aproape de a putea accepta (și include în meniu) acel lucru, mai târziu. Oferiți-i, din când în când, spre testare, alimentele respinse anterior. S-ar putea să aveți o surpriză.
8. A băut prea mult lapte (sau suc) între mese
Laptele conține grăsimi și proteine, nutrienți care îl fac pe copil să se simtă sătul. Apa ar trebui să fie singurul lichid consumat între mese.
9. A mâncat prea multe gustări
Copiii care „ciugulesc” între mese, bineînțeles că nu mai au același apetit. Ar trebui ca pentru gustare să fie desemnată și respectată o anumită oră, ca să existe o distanță între aceasta și masa principală. În plus, alimentele oferite ca gustare trebuie alese de părinte, nu de copil. Un iaurt, un fruct sau un biscuite și un cub de brânză, de exemplu, astfel încât să îi potolească foamea, dar să nu îi strice pofta de mâncare.
- CITEȘTE ȘI: 5 gustări pentru creșterea imunității copiilor
10. Există un motiv medical real care îi afectează capacitatea de a mânca
Nu se încadrează la niciunul dintre motivele enumerate mai sus, și, totuși, nu mănâncă? Ar trebui luată în calcul și ipoteza că există o problemă reală, medicală, care îi afectează capacitatea de a mânca. De exemplu, atunci când funcția buco-motorie este compromisă – cum este în cazul despicăturii vălului palatin, malformațiilor mușchilor digestivi sau bucali, în cazul aftelor sau problemelor dentare – mâncatul este dureros. Hrănirea corespunzătoare a unui copil poate fi afectată de alergiile alimentare, refluxul acid, constipația severă, vegetațiile adenoide, amigdalită, esofagită și de probleme respiratorii, așa cum sunt astmul bronșic sever, distrofia musculară sau defectele cardiace congenitale.
Tot în categoria copiilor care nu mănâncă dintr-un motiv bine întemeiat se includ și cei care au probleme de integrare senzorială, o tulburare neurologică ce rezultă din incapacitatea creierului de a integra anumite informații primite de la organism, de la cele șapte funcții senzoriale (auditiv, olfactiv, gustativ, vizual, tactil, proprioceptiv și vestibular). Acești copii sunt mai sensibili la gusturi, texturi, mirosuri și chiar la felul în care arată alimentele. Uneori, aceștia pur și simplu nu pot tolera sau accepta anumite mâncăruri în funcție de cum se simt acestea în gură. Unii dintre ei acceptă doar alimente cu o textură uniformă (exclusiv crocante, exclusiv pasate sau foarte moi, de exemplu).
Refuzul de a mânca poate fi prezent și la copiii care au suferit o traumă legată de alimentație. De exemplu, dacă s-au înecat și sufocat, dacă au aspirat un aliment sau au vomat, dacă au fost forțați să mănânce- aceste episoade pot constitui un imediment emoțional în acceptarea hranei. În aceste cazuri, mâncarea poate să fie „înfricoșătoare”, iar copiii pot dezvolta stări de stres sau anxietate atunci când vine ora mesei.
- CITEȘTE ȘI: Ce faci când copilul se îneacă cu ceva? Cu ce se poate îneca și cum acorzi primul ajutor
ARFID – o tulburare de alimentație gravă
ARFID (Avoidant/Restrictive Food Intake Disorder), tulburarea de evitare sau restricție a consumului de alimente, este un diagnostic apărut în urmă cu câțiva ani. Pe vremuri, aceasta se numea „tulburare de alimentație” a sugarului sau în copilăria timpurie. Deși se dezvoltă cel mai frecvent în timpul copilăriei, ea poate persista până la vârsta adultă și există cazuri în care poate să apară la orice vârstă.
Alimentația selectivă a unei persoane cu ARFID este motivată de lipsa interesului acesteia pentru mâncare, de sensibilitatea senzorială (reacții puternice la gust, textură, miros al alimentelor) și/sau teama de consecințe aversive (sufocare sau vărsături). Cei care suferă de această tulburare limitează volumul și/sau varietatea alimentelor pe care le consumă, dieta lor fiind atât de restrictivă, încât conduce adesea la probleme medicale, nutriționale și (sau) psihosociale.
Potrivit Medical News Today, părinții pot urmări cu atenție comportamentul copilului și pot identifica simptomele și semnele de avertizare ale ARFID. Acestea includ consumul selectiv al alimentelor cu anumite texturi, restricționarea tipurilor sau cantităților de alimente, senzațiea de rău sau sațietate rapidă la masă, o pierdere dramatică în greutate, probleme digestive (constipație), dureri abdominale, reflux acid, senzație de frig, nevoia de a se îmbrăca în straturi pentru a menține căldura sau a pentru a ascunde pierderea în greutate, o stare de slăbiciune sau energie excesivă, frică de sufocare sau vărsături.
Constrângerea, pedepsirea și mituirea copilului pentru a mânca au efect invers
Alexander Leung, Valérie Marchand și Reginald Sauve, autorii cercetării Societății Canadiene de Pediatrie menționate anterior, cred că unii copii pot refuza alimentele și ca să capteze atenția părinților. Ei susțin că acest comportament poate fi, de asemenea, un indicator al problemelor din relația părinte-copil. Refuzul de a mânca poate fi și rezultatul unor tehnici de hrănire neadecvate. Cearta, amenințările, pedepsirea copilului, implorarea, mituirea sau alte constrângeri folosite de părinți pentru a determina copilul să mănânce, vor avea efectul invers.
Cert este că tulburările de apetit trebuie investigate, spun specialiștii. Este extrem de important să se determine dacă problema este una fizică sau psihologică, pentru a se iniția un plan de tratament adecvat. Copilul va fi evaluat de un medic pentru a exclude orice afecțiuni medicale care pot influența apetitul, iar un psiholog sau un psihiatru specializat va putea evalua sănătatea mintală a copilului, identificând eventualii factori psihologici care contribuie la declanșarea problemei. Pentru identificarea cauzelor, părinții pot ține un jurnal detaliat al alimentației copilului, cu adnotări pe baza unor anumite situații sau stări emoționale lecate de hrană.
