Ce simte copilul tău când te porți dur cu el, așa cum o făceau părinții tăi cu tine?

Te-ai întrebat vreodată cum te vede copilul tău? Ce îi place la tine și ce nu? Cum ar vrea să te porți cu el sau cum crede că ar merita să te porți cu el? Noi am făcut exercițiul acesta și am fost surprinși de răspunsurile copiilor.

Laura Udrea, redactor
mamă discutând cu copilul ei
Ca părinți, ne dorim o relație frumoasă și sănătoasă cu copiii noștri, dar cât suntem dispuși să ne schimbăm când înțelegem unde greșim? FOTO: Shuttestock

Ai avut vreodată curiozitatea de a-l întreba pe copilul tău cum te descurci ca părinte? Cum crede el că te porți cu el? Cum simte dacă îl iubești, cum te percepe când îl cerți sau când faceți lucruri împreună? E interesant cum ne văd copiii. Noi am făcut acest experiment cu o mână de părinți care le-au adresat copiilor lor aceste întrebări. Răspunsurile te ajută să înțelegi anumite comportamente ale copiilor, reacțiile tale la provocările lor, precum și ce poți schimba pentru a avea o relație mai bună cu ei.

Maria este mama unei fetițe de 5 ani, pe care a auzit-o, în joaca ei cu păpușile, folosind replici și gesturi pe care nu știa de unde le căpătase. „Se răstea la păpuși, gesticulând cu trei degete adunate ca pentru semnul crucii. Le certa. Mi-am dat seama că fac la fel. Și tonul mi s-a părut foarte dur. Își certa păpușile că nu mănâncă mai repede. Mi-am recunoscut și replicile: «Fiindcă așa spun eu!» A fost horror! Mă uitam la un mini-eu și nu-mi plăcea deloc ceea ce vedeam.“

De ce se poartă așa copilul meu?

Copiii învață prin imitare. Oricât le vom spune că nu e bine să se poarte urât cu alții, se vor purta așa cum ne văd pe noi că o facem. Cu ei și cu ceilalți. Noi, la rândul nostru, i-am avut model pe părinții noștri. Cu siguranță te-ai surprins auzindu-te, cel puțin o dată, cum le spuneai copiilor tăi exact același lucru – uneori chiar cu aceeași intonație – pe care ți l-au spus părinții tăi. „Nu se aleargă în casă!“; „De câte ori să-ți spun?!“; „Bine, dar să nu vii să mi te plângi când…“; „Pentru că așa spun eu!“

Le recunoști? Le-ai auzit și tu în copilărie, nu-i așa? Probabil că am preluat o înțelegere generală a rolului de părinte, și anume în ce mod o mamă sau un tată trebuie să se comporte cu copiii. Am învățat cum trebuie să creștem copiii privind cum alții ne‑au crescut pe noi. Dar descoperim că nu ne place să vedem astfel de comportamente la copiii noștri. Și, mai important decât ce ne place nouă sau ce simțim noi pentru copiii noștri, este modul în care ei percep aceste sentimente și modul cum îi tratăm. Cu alte cuvinte, ceea ce contează este mesajul primit de copil, nu cel pe care credem noi că îl transmitem.

Cum ne purtăm cu copiii

Felul în care sunt tratați mulți copii denotă o lipsă de respect față de ei în general, este de părere Alfie Kohn, unul dintre cei mai cunoscuți autori din domeniul educației, comportamentului uman și creșterii copiilor. Amintind un citat din cartea „Teacher and Child: A Book for Parents and Teachers“ (n.red.: Părinte și copil: o carte pentru părinți și profesori) a lui Haim G. Ginott, cunoscut psiholog specializat în educația copilului, Alfie Kohn spune:

„Mulți părinți se poartă ca și cum cei mici nu merită respect, așa cum merită un adult. Acum mulți ani, psihologul Haim Ginott ne‑a invitat să ne gândim cum am reacționa dacă fiul sau fiica noastră și‑ar uita acasă un obiect, după care să comparăm reacția cu aceea pe care am avea‑o în cazul în care un prieten uituc ar face același lucru. Puțini dintre noi s‑ar gândi să ocărască un alt adult cu tonul care este de obicei folosit cu copiii: «Ce este în neregulă cu tine? De câte ori să‑ți spun să te uiți în jur după lucrurile tale înainte să pleci? Crezi că n‑am altceva mai bun de făcut?» și așa mai departe. În cazul unui adult, probabil am zice ceva de genul: «Poftim umbrela!»“.

De ce ne purtăm astfel cu copiii noștri?

„Motivele pentru care suntem astfel se pot încadra, în mare, în patru categorii: ceea ce vedem și auzim; ceea ce credem; ceea ce simțim și, rezultatul acestora, ceea ce ne sperie“ scrie Alfie Kohn în cartea Parenting necondiționat, făcând referire la ceea ce ne influențează și, cumva, stă în calea schimbării pe care ne-o dorim.

Ceea ce vedem și auzim

Mama ta îți spune să-l lași să plângă, căci dacă te duci imediat la el cât e bebeluș, îl răsfeți. Prietenii îți sugerează să fii mai dur cu copii când aceștia dau semne de nesupunere. După ei, și nu doar după ei, pentru că mulți alții au astfel de sfaturi, când copilul are o problemă de neascultare, n-ar trebui ascultat, ci crescută doza de disciplină. Altfel, „acest copil vă joacă pe degete“.   

Chiar și în cazul în care toți acești oameni și‑ar păstra părerile pentru ei, suntem puternic influențați de modul în care își cresc ei propriii copii, mai ales când suntem martorii aceluiași stil, zi de zi, pretutindeni. Faptul că abordarea tradițională este atât de răspândită ne face să credem că este imposibil ca atât de mulți părinți să greșească.

Alfie Kohn, Parenting necondiționat

Ceea ce credem

Credem că suntem o societate iubitoare de copii. Ca părinți, cheltuim sume enorme pentru bunăstarea lor, ceea ce a dus la dezvoltarea marilor companii specializate în produse și servicii pentru copii.

Credem că dacă le oferim tot ce au nevoie, vor fi fericiți. Nouă ne-au lipsit toate sau a trebuit să muncim pentru ele, vrem desigur ca ei să le aibă pe toate pe tavă. Le cerem, în schimb, supunere și să fie cei mai buni. La școală, în activitățile pe care le fac, creând un mediu competitiv. Cu ce preț? Cu prețul unor comportamente neadecvate ale copiilor. Și când devenim frustrați de aceste comportamente, explodăm în fața copiilor și făcându-i să creadă că astfel de ieșiri sunt normale. Iar ei le copiază și le duc mai departe predându-le copiilor lor. 

Ceea ce simțim

Nevoia de iubire. Dacă nu am avut parte de părinți empatici, este dificil să devenim noi înșine astfel de părinți, susține John Bowlby, un celebru psihiatru britanic. La fel și cu iubirea – dacă nu am avut parte de ea, nu avem de unde să o dăruim. În lipsa ei, am învățat că suntem acceptați (iubiți), doar dacă suntem conformi cu ceea ce-și doresc părinții pentru noi. Nu o vom mai căuta, vom fi mult prea preocupați să obținem ceea ce ne lipsește – să fim deștepți, cuminți, loiali, însă indisponibili emoțional.

Ceea ce ne sperie

Și în tot acest context creat de societate, teama. Teama de a fi neadecvat ca părinte. Teama de a fi judecat – ce vor spune ceilalți? Psihologul Cristina Stoian este de părere că adulții între 35 și 50-55 de ani, părinții de azi (pentru că mulți au devenit părinți mai târziu), încearcă să se rupă de vechiul model, însă e foarte greu să te debarasezi de convingeri care s-au impregnat adânc în psihic și care ies la lumină când ți-e lumea mai dragă, dar care în același timp, reprezintă modelul pe care l-au avut acasă. Sau mai rău, ne poziționăm ca victime, în exterior, și agresori cu cine nu „ne vede“. „Ne lovim (uneori chiar îi lovim fizic) copiii și alte ființe dragi, pentru că în fața lor ne permitem să ne manifestăm liber – nu ne mai temem că «ne râde lumea»“, adaugă psihologul.

Cum ești tu ca părinte? 5 întrebări pe care să le adresezi copilului tău

Este posibil ca modul în care te-ai comportat cu copiii să aibă de a face mai mult cu nevoile tale, cu fricile tale, cu modul în care ai fost tu crescut decât cu ceea ce este cu adevărat bine pentru copiii tăi?

Tre­buie însă să continuăm să ne punem această întrebare. Atunci când vom analiza posibilele motive din cauza cărora ne comportăm într‑un anumit fel, putem avansa spre idei concrete despre cum putem deveni părinți mai buni.

Alfie Kohn, Parenting necondiționat

O modalitate de a descoperi cum ești tu ca părinte e să întrebi copilul. E interesant să descoperi cum te vede copilul tău. Cum faci când îl cerți? Cum se simte când îl lauzi? Cum faci când îl iubești? De ce crede că îl iubești? Ce ar vrea să îl întrebi când e furios? Ce-i place cel mai mult/cel mai puțin când faceți ceva împreună? Punând întrebări potrivite, într-un moment în care amândoi sunteți pregătiți pentru acest schimb de experiență, ai putea să descoperi nu doar cum se simte el, ci cât de nepotrivit e, uneori, comportamentul tău față de el. Apoi întreabă-te din nou dacă este nevoie să schimbi modul în care te comporți cu el.

Am trimis următoarele întrebări mai multor părinți cu copii cu vârste între 3 și 7 ani. Răspunsurile lor, prezentate mai jos, sunt doar câteva exemple. Și tu poți face acest exercițiu cu copilul tău.

Întrebarea nr. 1: De ce crezi că te iubesc?

Răzvan, 5 ani: „Atunci când sunt cuminte și nu o mai supăr pe bunica.“

Anda, 4 ani: „Cred că așa ești tu. Nu poți să nu mă iubești, pur și simplu.“

Aceeași întrebare, două răspunsuri foarte diferite. Răzvan simte că este iubit dacă este cuminte. El înțelege că primește iubirea mamei lui doar dacă face în așa fel încât să nu o supere cu felul în care se comportă. Anda nu leagă iubirea de nicio condiționare, ea crede că este iubită indiferent cum se poartă.

Aceste comportamente se nasc, de cele mai multe ori, chiar dacă îți vine greu să crezi, atunci când îi lăudăm pe copii. În loc să spunem „Te iubesc!“, spunem de multe ori „Te iubesc pentru că ai fost cuminte/te-ai descurcat bine etc“. Probabil că nu exact aceste cuvinte, dar ideea este că ne exprimăm iubirea și ne arătăm afecțiunea doar în anumite condiții. Sau prin laude, despre care poți citi mai jos.

Întrebarea nr. 2: Cum fac eu când te iubesc?

Ionuț, 6 ani: „Mă ții în brațe și mă pupi pe gât ca să mă gâdili și să mă faci să râd. Și îmi explici de ce sunt nervos și apoi mă pupi și-mi trece toată supărarea.“

Maria, 6 ani: „Îi arăți lui tanti Simona desenele mele și te bucuri că știu să desenez.“

Începi să vezi diferența, nu-i așa? Maria se simte iubită atunci când reușește să facă ceva cu care să-și impresioneze părinții. În mintea ei, poate primi iubire dacă oferă ceva la schimb, pe când Ionuț amintește două situații în care s-a simțit iubit necondiționat.

Supărarea de care vorbește Ionuț este, de fapt, o stare de furie. De care și-a amintit după ce a spus că îi place cum îl sărută mama lui pe gât ca să-l gâdile. O furie pe care mama lui reușește să i-o calmeze explicându-i ce i s-a întâmplat, lucru care lui îi place. Niciun copil nu este furios pentru că vrea să ne facă pe noi, părinții, nefericiți. În spatele acestor comportamente se ascund sentimentele lor. Poate fi ceva ce tocmai s‑a întâmplat sau poate fi vorba despre probleme pe care le poartă în suflet de ceva vreme.

„Pe scurt, contează și copilul din spatele unui comportament, nu numai comportamentul“, trage concluzia Alfie Kohn în cartea sa Parenting necondiționat. La polul opus, Maria se hrănește cu o falsă iubire din partea mamei ei. Ea poate crede că este iubită și apreciată doar atunci când face ceva pe placul părinților.

Întrebarea nr. 3: Cum te simți când te laud?

Răzvan, 5 ani: „Mă simt puternic! Și bucuros!“

Ioana, 5 ani: „Mă simt bucuroasă că mi-a ieșit frumos.“

Copiilor le place să fie lăudați. Și nouă, adulților, ne place. Însă nu-i obișnui să primească laude pentru că au făcut așa cum ți-ai fi dorit tu. Apreciază efortul, răbdarea, organizarea lui și lasă-l pe el să se bucure de rezultat. „Mă bucur că ți-a ieșit desenul, ai muncit mult la el“ este un exemplu de cum ar trebui să sune laudele copiilor noștri.

Pe Răzvan l-am cunoscut deja din povestea cu iubirea condiționată. Când e lăudat, el se simte puternic. Dacă nu e lăudat se simte slab ori neputincios, oare? Răzvan e un băiețel care stă toată ziua cu bunica. Ea îl trezește dimineața, ea duce la grădiniță, ea îl scoate în parc, îi dă să mănânce, îl spală și îl culcă. Părinții lui lucrează de luni până vineri, de dimineața devreme și până după ora lui de culcare din fiecare seară. Îi vede doar în weekend. Deși laudele îl fac să se simtă puternic, prezența părinților îi dau această putere. Și e bucuros când petrece timp cu ei.

Întrebarea nr. 4: Ce îți spun eu când te cert?

Anca, 7 ani: „Ești o mototoală! Nu ești în stare nici să-ți legi șireturile!“

Matei, 7 ani: „Când mă cerți…? Atunci când te întreb eu dacă mă cerți sau îmi explici?“

O să ne referim la răspunsul lui Matei, pentru că al Ancăi este evident. Este clar că lui Matei i se explică atunci când face ceva greșit. Însă nu întotdeauna pe un ton care să fie potrivit. E potrivit să ne întrebăm mai departe cum ar simți Matei dacă i s-ar explica atunci când greșește – probabil pe un ton calm – și ce ar simți Matei dacă ar fi certat pentru că a greșit – ceea ce presupune un alt ton al părintelui sau injurii.

Schimbarea vine atunci când reușim să ne îndreptăm atenția spre nevoile copiilor și spre colaborarea cu ei pentru a-i lua în serios. „Este imposibil să-i faci întotdeauna pe plac copilului, însă dorințele pot fi întotdeauna discutate și nu trebuie neglijate niciodată din principiu. Este important ca un copil să fie văzut drept o persoană cu un punct de vedere unic, cu frici și îngrijorări reale (adesea destul de diferite de ale noastre) și cu un anumit mod de gândire (care nu este doar «simpatic»), ne sfătuiește Alfie Kohn în cartea Parenting necondiționat.

Întrebarea nr. 5: Ce ai vrea să-ți spun când ești furios?

Miruna, 6 ani: „Să spui «te rog frumos» și «îmi pare rău» și «iubita»“

Ștefan, 7 ani: „Să nu spui nimic, că asta mă întristează.“

Când îi întrebi despre tine, îți vor răspunde despre ei. E normal acest lucru la copiii mici. Universul lor întreg sunt ei și ceea ce li se întâmplă lor. „Când un bebeluș plânge, majoritatea dintre noi vor încerca să-și dea seama ce are. Totuși, suntem poate prea puțin deschiși să intrăm, în mod imaginar, în lumea unui copil mai mare care urlă și dă din picioare. În acest caz, primul impuls poate fi să dăm vina pe cineva, să îl controlăm, nu să îl înțelegem. În mod paradoxal, situațiile în care ne străduim cel mai puțin să vedem perspectiva celuilalt sunt exact acelea în care ar fi cel mai important să o facem“, este de părere Alfie Kohn.

Dacă te-a ajutat acest articol despre cum te vede copilul tău ca părinte, ai putea găsi interesante și următoarele articole:

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa