Cum ajutăm copilul când boala sau spitalizarea devin traumatizante. „Crizele de furie și de plâns sunt normale după o perioadă grea”

„Hai, că nu-i nimic greu!”, „De ce faci atâta caz, e doar o injecție?!” Sunt fraze pe care mereu le spunem copiilor care trec printr-o experiență grea. De ce greșim când le minimalizăm suferința și cum să îi ajutăm să treacă peste traume?

Laura Udrea, redactor
scris pe
Semne de traumă la copii
Trauma apare în condiții de imprevizibilitate, când ceva te ia prin surprindere și ajungi să te simți copleșit și terifiat de ce va urma. Un copil care a fost informat adecvat va face față mai ușor provocărilor. FOTO: Shutterstock

Traversăm o perioadă în care mulți copii se confruntă cu o serie de afecțiuni de sezon, iar cei care dezvoltă complicații pot avea nevoie de spitalizare, însoțită de o serie de proceduri care îi sperie: recoltare de analize, montarea branulei, injecții, investigații etc. Pentru unii, o astfel de experiență nu înseamnă mai mult decât un disconfort temporar, pentru alții, însă, boala și interacțiunea cu medicii pot fi copleșitoare, iar emoțiile se pot manifesta pe perioade lungi. Copiii traumatizați pot avea coșmaruri, pot deveni impulsivi, temători, dependenți, retrași, pot avea enurezis. Mai mult, unii se pot confrunta cu indigestii, dureri de cap cronice sau pot intra într-o stare de apatie prelungită.

Copiii care resimt intens acest gen de experiențe au nevoie de efort susținut din partea celor din jur pentru a-și reveni emoțional. De multe ori, pentru a-i încuraja, părinții le neagă teama sau le cer să nu mai plângă, însă acest lucru nu face decât să le agraveze starea. Ei au nevoie să înțeleagă de ce au suferit, să se descarce plângând și să simtă că părinții le înțeleg durerea. Pentru a înțelege cum ne putem ajuta copiii când trec prin situații grele, am stat de vorbă cu Iulia Tatu, psihoterapeut cu specializare în terapia integrativă a traumei, psihoterapia copilului și a familiei.

TOTUL DESPRE MAME: Ce simt copiii când trec prin experiența spitalizării?

Iulia Tatu, psihoterapeut: Chiar dacă părinții le transmit copiilor faptul că a merge la spital reprezintă o acțiune justă și sănătoasă, care le va permite să-și redobândească starea de sănătate, prezentarea aceasta de multe ori nu este suficientă pentru a domoli emoțiile celui mic. Aceste emoții pot deveni intense și greu de înțeles și de gestionat de către adult.

Adevărul este că, deși ne fac bine, multe din procedurile medicale ne produc durere. O știm prea bine și noi, cei mari! Explicația e simplă – atunci când ne întâlnim cu durerea fizică, frica devine un răspuns. Rolul fricii este acela de a ne proteja. Copiii văd în durerea fizică un potențial pericol de care încearcă să se apere, căutând să scape.

Care sunt reacțiile normale ca răspuns la frică? Ce mai pot simți copiii în afară de frică în astfel de situații traumatizante?

Iulia Tatu, psihoterapeut: Când urmează o procedură medicală dureroasă este firesc să protesteze, să refuze să stea locului, să se zbată, să țipe, să urle. Toate aceste comportamente ne indică un răspuns firesc la frică. Pentru copil, orice lucru care nu este pe deplin înțeles poate fi o sursă de frică, iar experiența spitalizării implică multe elemente necunoscute cu potențial amenințător.

Alături de frică, cel mic poate experimenta și trăirea de neputință. Neputința apare atunci când este ținut cu forța pentru a i se pune o branulă, când este imobilizat, când nu este înțeles și ajutat să se liniștească corespunzător. De asemenea, experiența de a se trezi din anestezie într-o rezervă de salon din sala de terapie intensivă alături de niște necunoscuți poate fi traumatică pentru un copil.

Cum apare trauma și ce fel de evenimente pot deveni traumatice?

Iulia Tatu, psihoterapeut: Experiențe precum accidentele, căzăturile, loviturile, spitalizarea, divorțul, pierderea unei persoane dragi reprezintă cele mai frecvente surse de stres sau de traumă pentru un copil. E important să precizez din start că ceea ce pentru un copil poate fi copleșitor, pentru altul poate fi doar neplăcut sau chiar neutru. Nu orice eveniment potențial traumatic va declanșa automat o traumă, aici intervenind numeroși factori de risc și de protecție care țin de temperamentul persoanei, de gradul de vulnerabilitate resimțit, de suportul persoanelor din jur ș.a.m.d.

Trauma apare atunci când încercările copiilor de a se proteja sau de a scăpa sunt nereușite. Pentru că simt frica puternică și neputința, copiii ajung să renunțe să mai lupte și să se disocieze. Devin tăcuți, nemișcați, amorțiți. Imobilitatea îi ajută să-și conserve energia, iar amorțeala îi ajută să facă față durerii emoționale sau fizice. În cazul în care copilul s-a disociat în timpul procedurilor medicale, crește probabilitatea ca mai târziu să sufere de simptome post-traumatice. Un copil care protestează, care se eliberează de frică prin plâns, urlete, care poate rămâne în brațele părinților în cazul anumitor proceduri medicale ce permit acest lucru va traversa mai lin și cu urmări mai puține experiența spitalizării.

Care sunt semnele stresului post-traumatic și la ce fel de comportamente ar trebui să fie atenți părinții?

Iulia Tatu, psihoterapeut: Un indiciu care ne semnalizează stresul post-traumatic la copii îl reprezintă reacția emoțională puternică (cel mai frecvent frica) în raport cu orice stimul care îi amintește de evenimentul respectiv. De asemenea, copiii traumatizați pot avea coșmaruri, pot deveni mult mai agitați, impulsivi, temători, dependenți, retrași, pot avea enurezis, pot deveni agresivi în urma unor intervenții chirurgicale gestionate insensibil. Alții se confruntă cu indigestii, dureri de cap cronice sau intră într-o stare de apatie, deconectare, absență. Prin urmare, este firesc ca după un eveniment cu potențial traumatic, copilul să devină mai dependent, să solicite mai mult prezența asigurătoare a adultului, deoarece nevoia de atașament devine mai puternică în timpul traumei și după aceea. În aceste cazuri, tocmai prezența conținătoare a părintelui poate face diferența între traumatizare și lipsa ei.

Cum le vorbim copiilor mici despre boală și tratament ca să-i ajutăm să înțeleagă prin ce trec?

Iulia Tatu, psihoterapeut: Multe din temerile copiilor rezultă din insuficiența informațiilor pe care le dețin. În căutarea lor de a da sens experiențelor prin care trec, își folosesc imaginația și, de multe ori, scenariile pe care le construiesc sunt mai dure decât realitatea. În funcție de vârsta copiilor, este important să le oferim informații adaptate și adevărate. Acest lucru îi va ajuta să anticipeze ceea ce urmează să li se întâmple. Este bine să le explicăm etapele pe care le vor experimenta și că pot exista momente în care vor simți și durere fizică. Trauma apare în condiții de imprevizibilitate, când ceva mă ia prin surprindere și ajung să mă simt copleșit și terifiat de ce va urma. Un copil care a fost informat adecvat, va fi un copil mai bine echipat să facă față provocărilor.

Alături de cuvinte și de atitudinea noastră calmă, caldă, încurajatoare, ne putem folosi de elemente descriptive grafice. De exemplu, îi putem explica prin desen, imagini ce urmează să se întâmple. Vom pune de fiecare dată accent pe puterea interioară a corpului de vindecare, de refacere, iar mersul la spital ne ajută să ne sporim această putere. De asemenea, ne folosim de povești pentru a le prezenta copiilor cum se vindecă corpul după fiecare luptă cu boala.

Ce putem face concret pentru a le ușura suferința provocată de boală sau de tratamentele din spital? Cum îi sprijinim psihic?

Iulia Tatu, psihoterapeut: Toți copiii au nevoie în primul și primul rând ca un părinte să stea lângă ei pe parcursul momentelor dificile! Prezența părintelui devine însă problematăcă atunci când acesta, la rândului lui, devine vizibil anxios. În acest sens, devine prioritar ca noi, părinții, să ne conectăm la o stare interioară de calm și încredere pe care să i-o transmitem și celui mic. Starea noastră emoțională este un barometru pentru gravitatea situației. Un copil se liniștește în prezența unui părinte care îi transmite verbal și emoțional că este în siguranță, chiar dacă traversează un moment dificil. În timpul intervențiilor medicale, părintele trebuie să consoleze și să aducă alinare, uneori fiind necesară și distragerea atenției copilului. Cei mici tind în mod natural către sănătate fizică și emoțională, iar mecanismele naturale prin care își vor redobândi starea de bine sunt plânsul, joaca, râsul.

Deci nu le spunem „Nu mai plânge”, căci plânsul îi ajută, nu?

Iulia Tatu, psihoterapeut: Plânsul după experiențe dureroase are un rol vindecător. Este vital să îl lăsăm pe copil să plângă atât cât are nevoie, fiindu-i alături. Plânsul este un mecanism homeostatic de eliberare a tensiunii, menit să restabilească echilibrul fiziologic și emoțional după o stare de suferință. Copiii care au avut ocazia să protesteze în mod activ prin plâns înainte și după o experiență medicală au arătat o recuperare mai bună decât cei care și-au inhibat nevoia de a plânge. Îmbrățișările strânse, privirile blânde sunt un antidot puternic împotriva traumei. Stimularea tactilă, mângâierile, masajul dezmorțesc corpul anesteziat și copleșit de experiența dureroasă.

Prin intermediul jocurilor senzoriale îi putem ajuta pe copii să se reconecteze la propriul corp și să devină conștienți de senzațiile corporale și de emoțiile lor. Vom descoperi că după experiențe copleșitoare copiii vor avea nevoie să repună în scenă, prin intermediul jocurilor de rol, momentele dificile. Îi putem ajuta să înțeleagă mai bine ce s-a întâmplat cu ei rememorând pas cu pas experiența. Îi putem încuraja să schimbe scenariul așa cum și-ar fi dorit să se întâmple în realitate.

Care sunt cele mai frecvente greșeli făcute de părinți când copiii lor trec prin astfel de evenimente?

Iulia Tatu, psihoterapeut: Din dorința de a-i ajuta pe cei mici și din dificultatea de a accepta și sta cu trăirile dureroase ale copilului, părinții încearcă să-i încurajeze oferindu-le mesaje care le diminuează experiența: „Hai că nu-i nimic greu!”, „De ce faci atâta caz, e doar o injecție?!”, „Nici nu a durut!”. Pentru a se liniști, copiii au nevoie să se simtă înțeleși. De aceea, avem nevoie să intrăm în registrul lor și să punem în cuvinte cu empatie ceea ce observăm la ei: „Cred că a durut și îmi imaginez că te-ai temut. O să mai doară, însă din ce în ce mai puțin, iar la un moment dat va trece orice urmă de durere”.

Tot în acest registru, părinților le este greu să primească plânsul copiilor și fac tot posibilul să oprească lacrimile. Sensul și scopul plânsului au fost greșit înțelese. Părinții au ajuns să creadă că de îndată ce se va opri din plâns, copilul va fi mai bine. În realitate, plânsul este procesul de a scăpa de rău. Copiii nu se vor simți mai bine până nu le este îngăduită eliberarea totală, până la capăt, a durerii. Plânsul trebuie însoțit, nu grăbit!

În mentalul colectiv, există impresia aceasta eronată conform căreia dacă evităm să vorbim despre evenimentele traumatice cu cei mici aceștia le vor uita și vor putea trece mai repede mai departe. Nu ajută să îi distragem de la sentimentele lor, acestea au nevoie să fie exprimate și consumate. Problema este că încercăm să grăbim, să forțăm procesul de vindecare. Ca și rănile fizice, și cele psihice au nevoie de îngrijire adecvată, de atenție din partea noastră. Ajută să discutăm cu el despre momentele dificile pe care le-a traversat. Ajută să-l încurajăm să exprime impresii din timpul experienței și emoțiile pe care le-a simțit.

Ați menționat că e important ca părintele care stă cu cel mic în spital să fie, la rândul lui, liniștit. Cum își poate menține echilibrul emoțional în astfel de perioade?

Iulia Tatu, psihoterapeut: Este esențială păstrarea legăturii cu cei de acasă, atât pentru sănătatea emoțională a celor mici, cât și a părinților. Despre ce poate simți un copil am vorbit pe larg mai sus. Dar să nu minimizăm nici efectele pe care spitalizarea alături de un copil le poate avea asupra adultului însoțitor! Pe lângă fricile legate de starea de sănătate a copiluli – și, uneori, chiar și de riscurile asupra propriei stări de sănătate –, apar numeroase frustrări, furie, oboseală accentuată, dor, uneori sentimente de învinovățire, rușine.

Contactul, telefonic sau video, de câteva ori zi, poate o fi o reamintire pentru cei mici și cei mari că spitalizarea este doar o problemă temporară. O mică jucărie, o floare, o felicitare venite de la cei de afară pot fi ancore de optimism pentru cei aflați în spital.

Cum ușurăm suferința fraților rămași acasă?

Iulia Tatu, psihoterapeut: Cu cât copilul este mai mic, cu atât mai mare este impactul despărțirii. Îi putem oferi copilului rămas acasă un obiect de atașament. I-am putea spune: „Mama va merge cu fratele/sora ta la spital pentru a-l ajuta să se vindece. Ne va fi dor unul de celălalt și aș vrea să știi că mă gândesc la tine. Când simți că vrei să ne vedem, te rog să iei în brațe/să atingi/miroși eșarfa aceasta, bluza, etc. De fiecare dată când vei face asta, să închizi ochii și să te gândești la o amintire frumoasă împreună”. Ajută, de asemenea, ca părintele aflat în spital să îi trimită copilului rămas acasă mesaje scrise, desene. Se păstrează, în felul acesta, cât mai vie conexiunea dintre ei.

Ne putem aștepta ca, odată cu revenirea acasă și reunirea familiei, fiind într-un mediu sigur, să apară o perioadă furtunoasă. Atât cel care a avut parte de experiența spitalizării, cât și cel rămas acasă, ar putea să se manifeste. Să devină mai temperamentali, mai nemulțumiți, să descarce tensiunile prin crize de furie și episoade de plâns. Părinții ar trebui să se susțină reciproc în gestionarea perioadei de descărcare. Nevoile de atașament ale copiilor cresc, devin mai dependenți și mai solicitanți după experiențe dificile.

Ce efecte poate avea suferința emoțională prelungită a copiilor?

Iulia Tatu, psihoterapeut: Orice fel de suferință emoțională – conflict interior, anxietate, depresie, pierdere a unei relații, a unui om drag – toate acestea pot șubrezi rezistența organismului și pot duce la îmbolnăvire. Studiile din domeniul medicinei demonstrează din ce în ce mai mult ceea ce psihologia considera deja esențială – legătura dintre psihic și corp. De fapt, mintea și corpul formează un întreg, iar atunci când psihicul e în suferință, se va resimți și în trup. Și invers. Oamenii se îmbolnăvesc mai ușor atunci când suferă pe interior, când se simt blocați, când își pierd speranța sau se simt singuri.

Dacă am avut o copilărie marcată de abuzuri emoționale, fizice, verbale, ori am crescut într-un mediu familial rece, în care părinții au fost absenți și ne-au neglijat nevoile, acest lucru și-a pus amprenta asupra tiparelor noastre emoționale, asupra credințelor inconștiente și asupra felului în care intrăm și ieșim din relații și a capacității de a regla stresul. Mai pe scurt, o copilărie în care au existat abuzuri și neglijări se va vedea în starea de sănătate a copilului și, mai târziu, a adultului și-l va predispune pe acesta bolilor.

Cum îi ajutăm să evite somatizarea?

Iulia Tatu, psihoterapeut: În domeniul psihologiei, somatizarea este maniera în care corpul preia și exprimă ceea ce nu este sau nu poate fi pus în cuvinte. Fie pentru că nu este clar, fie pentru că este prea amenințător, insuportabil, contradictoriu. O recunoaștere mai fidelă, mai grabnică a sentimentelor mele, a ceea ce simt, mi-ar permite să fiu mai mult în acord cu mine însumi și mai puțin în conflict. Conflictualitatea interioară între ceea ce simt și ceea ce ar trebui să simt, între două dorințe, între o dorință și punerea ei în acțiune, situațiile neîncheiate, pierderile și despărțirile care nu au fost procesate se pot transforma în afecțiuni fizice.

Ca părinți, am putea evita multe din somatizari dacă ne-am susține copilul să exprime tot ceea ce simte, adevăratele sale sentimente, dorințele, temerile și percepțiile sale. Copiii își impun uneori comportamente și sentimente. Spun, de exemplu: „Nu-mi pasă, mă lasă rece” când pierd o persoană dragă pentru a nu-i împovăra pe aceștia și cu durerea lor. Sau își țin în frâu frustrările, furiile, fricile – la fel, pentru a evita supărarea, pedepsele sau disconfortul cauzat părinților. Dar cu ce preț? Cu prețul stării de sănătate.

Dacă ți s-a părut interesant acest interviu, îți recomandăm să citești și:

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa