Viaţa cu autism. Episodul 99. Mai degrabă te ajută străinii

Viata cu autism, de Marina Neciu

Ilinca e lângă mine în pat, se joacă cu o jucărie nouă. De fapt e nouă doar pentru ea, a fost a lui George. Este un volan ce poate fi învârtit şi care are şi un claxon mic. Nu are ea încă dexteritatea necesară pentru a o manevra aşa cum trebuie, dar o scutură să vadă dacă face zgomot aşa. Jucăria sună şi aşa. E mulţumită. O întoarce pe toate părţile. Din când în când, din greşeală reuşeşte să învârtă şi de volan. E şi mai încântată.

George nu este acasă, suntem în a doua săptămână de terapie. Aseară a fost bine dispus, a iniţiat şi a menţinut un contact vizual bun, azi dimineaţă, în schimb, nu a încercat decât să se stimuleze, să învârtă obiecte, să se uite pieziş în geamul cuptorului din bucătărie.

În minte mi se învârt cifre şi statistici, mă uit la Ilinca cu suspiciune şi ştiu că orice aş face n-aş putea să o feresc de autism. Ar trebui să fiu mai relaxată, dar nu sunt. Trebuie să mă gândesc, să întorc faptele pe toate părţile. Cineva îmi spunea că gândurile astea nu-mi fac bine.

Ce să fac, să le neg? Să mă port ca şi părinţii şi bunicii noştri care nu discutau depre probleme şi se prefăceau că nu există?

Aceasta era modalitatea de rezolvare a problemelor şi în familia mea. Ne prefăceam că nu există. Nu spuneam nicăieri ce viaţă de coşmar aveam cu un tată alcoolic. Era ruşine.

Ba nu era! Multe, prea multe familii erau aşa. Unele sunt la fel şi în ziua de astăzi. Cunosc adulţi care nu recunosc nici în ziua de astăzi ce poveri au cărat în sufletul lor din copilărie până acum. Mi se pare atât de trist.

Nu putem mereu căuta scuze, nu putem mereu lua oamenii „aşa cum sunt” pentru că în felul acesta nu ne vom desăvârşi niciodată. Aşa am târât şi eu nişte oameni după mine mai bine de un deceniu, nişte oameni care de fapt nu-şi doreau să fie în viaţa mea şi a noastră. Astăzi am o povară mai puţin prin absenţa lor.

Am căutat ajutor în două părţi, în familia imediată la cei de un sânge cu mine şi la cei care îmi erau atât de apropiaţi că îi consideram familia mea pentru care mă bucuram sau sufeream. Am cerut ajutor şi nu l-am primit. Să nu vă ducă nicicum gândul la bani că nu e vorba de aşa ceva.

Dar m-am trezit înconjurată de oameni cunoscuţi cu care am avut tangenţă mai mult profesional sau chiar necunoscuţi care şi-au oferit ajutorul.

Iar asta pe mine m-a şocat. M-a şocat şi m-a bucurat. Există o vorbă, cel puţin pe aici prin Ardeal, o ştiu de la mama: „mai degrabă te ajută străinii, decât neamurile”…

Buni, ai avut dreptate, fiecare experienţă de viaţă mă îndreptăţeşte să spun asta.

Dar sunt senină. Pot să accept ce mi se întâmplă. Pot, cred, să accept că i se va întâmpla şi Ilincăi, autismul ăsta. E o probabilitate mare să fie şi ea la fel. Cam 40 % risc are Ilinca de a fi autistă alături de doi fraţi autişti.

Trebuie să mă bucur de ziua de astăzi, de ceea ce am astăzi. Iar astăzi David e bine. Aseară s-a chinuit să citească „Rapsodii de vară” dintr-o antologie de texte pentru copilaşi de clasa a 3-a. Cam ciudată alegere pentru clasa a treia, dar fie. David a citit Topîrceanu! Ilinca mă priveşte, îmi râde şi imită sunete şi mişcări. George a început terapia.

 Asta am astăzi. Azi e de ajuns.

(va urma)

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa