Viaţa cu autism. Episodul 8. Terapeutul şi ajutorul său

Viata cu autism, de Marina Neciu
viata cu autism terapeutul

Viața cu autism. Moni este de-a noastră. Fără să fie rudă de sânge cu noi, este parte din familia noastră. Nu poate fi altfel. Lui David îi strălucesc ochii când povestim despre ea şi sare in sus de bucurie când aude că vine Moni la noi, cu sau fără băiatul ei.

Aşa a fost şi când a aflat că Moni ne va vizita destul de des ca să lucreze cu George. Mă întrebam dacă e o idee bună, pe de o parte dacă David îi va lăsa în pace şi pe de cealaltă, dacă Georgel va colabora suficient de bine.

Rar l-am văzut pe Georgel aşa de fericit. Recunosc, sunt geloasă. Nu are reacţia asta când eu revin acasă de undeva. Nu se bucură sau nu-mi arată, nu se cere în braţele mele.  Aşa era şi David, mă gândesc şi mă trec fiorii.

A sosit şi David de la şcoală obosit şi pus pe ceartă. Nu mai doarme suficient de luni de zile, adoarme zilnic după miezul nopţii. Copiii noştri au program de somn, David e în general în pat la ora 21. Degeaba. Adoarme după miezul nopţii.

David ar vrea şi el să fie băgat în seamă. Şţie că Georgel trebuie să fie concentrat. Aşa că se duce în patul lui suprapus şi porneste mecanismul unei jucării muzicale. Se urcă în patul lui, ştie că eu cu răul meu de înălţime nu m-aş urca acolo. Il fac să coboare, s-ar duce să ia altă jucărie, tot muzicală, doar ca să deranjeze, să-l ia şi pe el cineva în considerare.

Pe Moni nu o deranjează, ea ştie să-l implice.  Mă retrag în bucătărie cu Ilinca cea înfometată. Din cameră se aud râsetele copiilor mei şi vocea entuziastă a Monicăi “ bravo”, “aruncă”, “dă” “hai”.

Il învaţă comenzile, mă gândesc. Când mă întorc în cameră, observ că lucrează şi pe contactul vizual. La fiecare sarcină îndeplinită îi ridică bărbia lui George, forţandu-l uşor să o privească.

Dacă stai să analizezi ce face, nu pare mare lucru, însă felul în care ştie să alterneze activităţile şi în care îi ocupă copilului  un ceas, două, fără ca el să se plictisească este fantastic. Imi vine mai degrabă să exclam: ”amazing !”

Din când în când le fac poze.

Oare ce se alegea de David dacă nu era ea? Ce s-ar alege de George indiferent de tulburarea ce-l încearcă acum,  fără ea? Căci ceva nu e bine cu George, asta e clar. Aici e toată lumea de acord.

 Şi uite că David mănâncă toată supa când e ea aici, vorbeşte mai bine, mai frumos, are un discurs mai îngrijit. Vrea să o impresioneze. E clar. Şi n-ar mai lăsa-o să plece. N-am văzut eu cu ochi buni faptul că Moni şi-a lăsat cheia de la maşină la îndemână. Am avut dreptate. David a făcut-o dispărută.

“Ca să mă distrez” zicea el, dar noi ştim.

Noi ştim că se simte atât de singur uneori, că în prezenţa ei poate să se joace cât vrea, ştie că ea nu l-ar judeca niciodată , că nu are aşteptări de împlinit şi sarcini de îndeplinit. Cu ea totul e un joc.

-Of, de ce trebuie să plece şi acasă? se întreabă retoric. Ştie el bine de ce.

Moni şi David discută zilele astea despre concentrare şi autism, despre cum să reţină firul logic al unei poveşti.

Iar George a devenit mai puţin “leneş” după prima lor sesiune de lucru acasă la noi. George îşi ţine singur sticla de lapte. O face şi acum cu puţin prompt. Dacă nu vrea, îl las baltă cu toată strângerea de inimă, aşa că nu are de ales şi o ţine singur.

Număr zilele, mai sunt câteva până la vizita la medic.  Am emoţii mari de tot. Nu pot să aud asta din nou. Nu pot să aud şi să văd asta scris din nou în dreptul diagnosticului unui copil de-al meu, „autism infantil”. Refuz să-mi imaginez o astfel de clipă. Incă mai pot spera că nu e aşa, încă nu e autist cu acte în regulă.

(va urma)

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa