V-am mai spus ce greu mi-a fost să-l văd pe George atât de bolnav? Cu siguranţă! Dar totuşi e un copil atât de cuminte şi de cooperant pentru vârsta lui. Sigur că a plâns în spital, sigur că le recunoştea pe asistente şi cum se apropiau de el, cum începea să urle.
A plâns o oră când a venit rezidentul de pediatrie să ne facă anamneza. Dar în ziua următoare când a revenit să îl consulte, n-a mai plâns. L-a recunoscut şi a ştiut că n-a venit să-i facă vreun tratament dureros.
Pe una dintre asistente a plăcut-o mai mult decât pe celelalte. Dar n-a acceptat să se lase mângâiat decât după ce ea a dus tăviţa în care purta de obicei seringile cu tratamentele pacienţilor în antecameră. A asociat perfect tăviţa cu injecţia şi cu durerea pe care o resimţea pe traiectul venei pe care avea fixată branula.
Ar fi putut fi mult mai dificil. In primele 48 de ore George a fost destul de slăbit şi de inert. Când s-a arătat interesat să privească pe fereastră, să-şi schimbe poziţia în pat, să încerce să se dea jos din pat şi să umble, deşi era ameţit şi se clătina, am ştiut că e pe drumul cel bun.
Tati i-a adus o minge grozavă pe care George a adorat-o din prima clipă. Copilul mi-a adus mingea de cel puţin 3-4 ori ca să ne jucăm. A arătat cu degetul pe un panou desenat pe uşa băii cu piramida alimentelor, arătam şi eu verbalizând, arăta şi el ce îi atrăgea atenţia. Nu cred că asocia neapărat obiectul cu vreun cuvânt, cred că era doar semn că recunoaşte mărul, pâinea, orezul.
I-am cântat mult, l-am legănat mult. A dormit mereu lipit de mine, de partea mea stângă, aveam impresia că mă va împinge jos din pat. Cred că a fost atât de cuminte pentru că a fost cu mine. Contez pentru el mai mult decât mi-am imaginat. Tulburarea asta îti dă impresia falsă că ai un copil indiferent, când el de fapt rezonează la tot ce i se întâmplă.
L-am promptat de câteva ori să spună “dă” la masă şi a spus “da” de două ori. Mi-am dat seama că înţelege multe din lucrurile de bază: “acum mâncăm”, “acum merge mama la baie”, “stai cuminte să nu cazi din pat “( şi stătea), “bem puţină apă”, “îti pune mama cipicii şi ne jucăm”.
Am simţit că pot colabora cu el, am simţit că nu e atât de rău, chiar dacă în continuare persistă problema contactului vizual şi a lipsei pointing-ului. Dar a continuat şi acasă să-mi aducă obiectele cu care se joacă; îmi aduce mingea sau litere şi cifre magnetice.
Ar fi fost un dezastru pentru noi boala lui George, plecarea noastra în spital fără naşele Ilincăi şi a lui David. Naşa lui David ne-a vizitat la spital şi ne-a adus bunătăţi şi un termos absolut indispensabil pentru un bebeluş spitalizat. Naşa Ilincăi a făcut şi ne-a adus acasă multă mâncare şi a stat cu Ilinca şi cu David cât tati venea la spital la noi. Iar David a fost tare dificil zilele acelea.
NU, David nu a întrebat nici măcar o dată ce fac sau când venim acasă.
Au trecut 3 zile de când sunt acasă şi David nu m-a îmbrăţişat nici măcar o singură dată.
Dacă mă doare?
Nu, am trecut demult peste sensibilităţi de genul ăsta. Nu ştiu dacă nu cumva m-am abrutizat. Sau poate că pur şi simplu ştiu că David mă iubeşte şi fără a fi capabil să exprime mereu asta. Pentru că are momente de efuziune sentimentală, de emoţii pozitive sau negative intens exprimate.
N-a fost cazul acum. Să ma supăr?
(va urma)