M-am săturat că David nu ştie să spună “nu”. Adică, numai cine nu vrea nu se dă pe bicicleta lui. Şi oricine poate pune frâne de parcă e la concurs de ciclism. Frână egal uzură. Uzură egal cheltuială suplimentară; pentru mine, nu pentru părinţii copiilor în cauză.
Mi-am adus copilul cu autism la nivelul de astăzi investind zeci de mii de lei nu doar în terapie, ci şi în jucării şi mijloace educaţionale ca să-l recuperez. Am grijă de aceste jucării ca de ochii din cap. Poate nu voi reuşi să asigur altele noi pentru George şi Ilinca.
Aş vrea să pot, dar nu sunt convinsă de asta. Iar George şi Ilinca merită şi ei la fel de multe oportunităţi educaţionale ca şi David.
De zece ani de când ne-am mutat aici se uită oamenii cruciş şi nu înţeleg de ce noi nu ne facem un gard fain, cu cât mai kitschios cu atât mai bine-să fim şi noi în rând cu lumea-şi avem în schimb gard de uluci. Pai de-aia, vorba lui David.
Să vă răspund. Pentru că educaţia copiilor mei valorează mai mult decât mulţumirea de a fi în rând cu lumea cu acoperiş de tablă la casă, cu o casă cât mai mare zugrăvită ţipător în exterior. Pentru că neavând parte de moşteniri consistente, pământuri în proprietate şi fiind coproprietar cu banca la căsuţa mea, a trebuit să fac o alegere.
Iar eu am ales fără nici un regret. Am ales să investesc în copiii mei; prefer să am mâncare bună pentru ei, căldură, cărţi şi jucării. In aceste condiţii, pentru mine contează mult prea puţin cum arată pereţii casei, câte seturi de ceşti de cafea sau câte feţe de masă am.
Copiii mei sunt speciali, sunt convinsă că nu voi prospera niciodată, cel puţin nu aşa cum vede lumea prosperitatea. Dar dacă până la urmă ai mei copii vor fi bine, sănătoşi şi vor fi independenţi, mă declar bogată pe vecie.
Între timp trebuie să-mi ţin capul sus, mintea limpede şi zâmbetul pe buze pentru ei. Mă rog să vină primăvara. A trecut Paştele cu vreme rea, cu ninsoare, cu îngheţ. Apoi am botezat-o pe Ilinca cea cuminte.
Acum este mai cald şi mai bine. David este mai mult pe afară. Trebuie sa lucrez cu el zilnic ca să înveţe să spună “nu”. Mi-a spus că îi e ruşine să refuze. Mă bucur că altora nu le este jenă la vârste fragede să profite de el, să-i ceară lucruri, să i le folosească, iar când se strică să uite că au o responsabilitate şi măcar să-şi ceară scuze că i-a zgâriat sau lovit bicicleta sau trotineta etc.
Mai rău este că David în relaţia cu noi este prea sigur pe el, iar în relaţia cu ceilalţi nu face faţă. La asta trebuie să lucrăm, la încrederea în el şi la conştiinta de sine. Sa nu uite niciodată că nu este mai prejos decât ceilalţi. Asa cum nici eu nu sunt mai prejos decât alţii că n-am gard de fier.
Este greu să trăieşti între străini. Sincer aş prefera să trăiesc acolo unde am copilărit înconjurată de oameni cunoscuţi. Oameni care dacă mă critică, măcar au o legătură de sânge cu mine. Dar eu am plecat de atâta vreme de acolo că am deja o viaţă aici. Una printre străini clevetitori.
(va urma)
