Viaţa cu autism. Episodul 6. Primul licăr de speranță

Viata cu autism, de Marina Neciu
viata cu autism

Viața cu autism. Prima şedinţă de terapie. Mi-s vii în minte şi acum senzaţiile pe care le aveam aşteptând părerea celor de la „Grădiniţa Specială Malteză” sau a Monicăi în ceea ce-l priveşte pe David. Şi au trecut fix 6 ani de atunci. Un fel de speranţă dar şi o groază profundă mă încercau succesiv.

Speranţă pentru că toată viaţa mea psihică a fost alimentată de optimism chiar şi atunci când nu-şi avea rostul şi deveneam prosteşte de naivă. Groază pentru că ştiam deja ce înseamnă dizabilitate în România. Tatăl meu se îmbolnăvise grav în ultimii ani din viaţă şi-mi amintesc de drumurile până la Sibiu, reşedinţa de judeţ, pe care mama le făcea anual pentru a reînnoi cerficatul de handicap al tatălui meu, dar şi umilinţele la care era supusă cerându-i-se ca mereu să fie prezent tatăl meu în faţa comisiei; de parcă ar mai fi putut să-i crească la loc picioarele amputate.

Aceeaşi speranţă şi groază m-au însoţit şi acum în ceea ce-l priveşte pe George. Speranţă că poate nu e autism şi că poate nu-i nimic serios la mijloc şi groaza de a o lua de la capăt cu un al doilea copil cu autism.

Şi m-a lovit plânsul de nestăpânit tocmai când făceam temele cu David. David nu este deloc empatic. Nu m-a întrebat de ce plâng. Poate bănuia, vorbisem deja cu Moni la telefon şi auzise mare parte din conversaţie.

Pe el îl interesa mai degrabă recompensa care-l aştepta pentru o bună colaborare între noi doi la teme. A fost perfect. I-am dat pauză când am considerat că are nevoie de una şi i-am dat voie la tabletă.

Iar pauzele lui mi-au permis să plâng nestingherită. Sau aproape. E clar că buni mai simte ceva. Chiar dacă nu mai ştie cine sunt şi demenţa e atât de adânc instalată în mintea ei. Nu înţelegeam o iotă din ce îmi spunea în timp ce amestecam în mâncare,  dar era clar că încerca să mă consoleze. Limbajul îi este grav deteriorat de câteva luni.

Moni îmi spunea la telefon că trebuie să mă adun, însă eu m-am adunat de atâtea ori în viaţa asta că am pierdut şirul. Clipele, ceasurile, zilele şi lunile în care aştepţi un răspuns despre posibilul viitor al copilului tău sunt chinuitoare.

De data asta plânsul m-a ajutat să mă descarc şi sa mă pregătesc pentru ce e mai rău. Pe Moni o iubesc şi pentru că e sinceră şi abordează părinţii fără ocolişuri. Cu ea nu este cale de mijloc. Ca terapeut e mai bine să NU fii diplomat şi să nu hrăneşti părinţii cu speranţe deşarte.

Mă gândeam că înainte de a porni înspre Cluj la Moni, George a stat 2-3 minute în maşină în curte, singur, până când taică-su s-a îmbrăcat. Nu s-a speriat şi nu a protestat. Iar asta m-a îngrozit pe mine. Cum să stea un copil de 1 an şi 5 luni singur ? Fără mama şi fără tata?

Când am auzit telefonul sunând, iar mi s-a oprit inima. Mi-a fost frică să răspund. Ştiam că vor fi veştile de la Moni despre George.

Surprinzător,  George s-a purtat cu totul altfel decât cu o zi înainte la grădiniţă.

N-a vrut să rămână la Moni. S-a vârât în taică-su şi s-a ascuns. A făcut contact vizual cu toţi cei care l-au întâmpinat. S-a descurcat la toate jocurile propuse. Când a primit o cană şi o linguriţă, a pus linguriţa în cană şi apoi a dus linguriţa la gură. Se numeşte joc simbolic şi este ceea ce David nu a avut foarte multă vreme. Şi acum jocul lui  David e sărac dacă e singur, devine inventiv doar când e antrenat în joc cu alţi copii.

“Se vede că gândeşte, copilul ăsta.” Şi se joacă frumos!”mi-a spus Moni cu mândrie nu de terapeut, ci de naşă.

N-am găsit pe nimeni mai potrivit să-mi creştineze al doilea copil decât pe omul care mi l-a salvat pe primul, smulgându-l autismului şi redându-ni-l nouă. Dacă ar fi fost fetiţă ar fi chemat-o Monica. Dar fiind băiat, poartă numele băiatului lui Moni, George.

-Mama, şi eu mai vreau să fac  terapie cu Moni! mi-a declarat David după primele două şedinţe ale lui George. Pentru David, viaţa e frumoasă, asa cum e ea cu autism, cu unele probleme senzoriale, cu naivităţi sociale şi probleme emoţionale destul de marcante pentru vârsta lui de 9 ani.

Moni ne-a redat un David care se simte bine în propria piele. Ea nu crede că George ar avea autism, ci mai degrabă probleme emoţionale, probabil acel “sindrom al copilului de mijloc”cauzat de venirea Ilincăi.

Timpul ne va spune.

(va urma)

Îți recomandăm și

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa