Viaţa cu autism. Episodul 57. Cel mai rău lucru e să nu faci nimic

Viata cu autism, de Marina Neciu

Nopţile sunt lungi. Fie reuşesc să adorm, dar nu mai pot adormi după ce mă trezeşte Ilinca, fie nu reuşesc să adorm deloc şi mă uit la televizor. Dacă reuşesc să mă concentrez la un film, uit de probleme cea mai mare parte a timpului.

Când îmi aduc aminte e ca un frison, îmi bate mai întâi inima mai tare ca şi cum acolo s-ar ascunde grijile pentru copiii mei, şi nu în minte. Imi aduc aminte de George şi iar întorc situaţia pe toate părţile. Când adorm, nu visez sau cel puţin nu îmi aduc aminte să fi visat ceva. Cred că sunt atât de obosită că nici să visez nu mai pot.

Iar zilele acestea care au fost la fel… Uneori îmi venea să spun că e plicitisit şi de-asta a dezvoltat stereotipiile. Apoi îmi spuneam că mă amăgesc şi că mintea mea îi caută scuze tulburării ăsteia care pare desprinsă direct din spectrul autist.

Încă din noiembrie mă gândisem să cer o a doua opinie medicală de la Dna Prof. Dr. Benga Ileana, unul dintre cei mai buni neuropsihiatrii infantili din România. Insă nu m-am grăbit, crezând că lucrurile vor evolua înspre bine. Aşa e când ai promisiunea că cineva se va ocupa de George. Te gândeşti că nu e loc decât de progres şi că nu mai e nevoie de mers la medici. Dar nu s-a ocupat nimeni de George timp de şase săptămâni, iar, după ce Grădiniţa Malteză a revenit din vacanţă, am început să îl ducem în mod regulat acolo.

Sunt furioasă pentru timpul pierdut, pentru regresul evident, mai ales pentru că a pierdut cu totul contactul vizual, cel puţin cu noi acasă.

Cel mai rău lucru e să nu faci nimic, orice tulburare ar avea copilul. Cât am fost singuri, am făcut cât ne-au permis cunoştinţele. Incepuse să-mi fie groază de joaca cu el, mai ales văzând fluturatul lui din mâini, strâmbatul la lumină, privirea uneori piezişă asupra obiectelor. Oare cum îl pot redirecţiona spre alte activităţi? Oare cum pot să-l învăţ să mă privească, să arate lucruri? Oare cum să-l fac să-mi paseze mingea? Oare va mai mânca singur? Dacă se opune la promptare?

Zilele cu astfel de frici mi-au devenit insurportabile. Am făcut o programare la domana  Profesor. Lumea m-a încurajat:” poate nu e, poate e altceva”.

”Cum să nu fie autism, dacă aşa arată?”, mă întrebam. E imposibil să nu fie. Dar când vedeam că George devine mai creativ în joc, că e mai zâmbitor, că se urcă pe maşina fără pedale, că se duce cu ea împingându-se cu picioarele şi înainte şi înapoi, visam cu ochii deschişi că medicul îmi va spune altceva, poate o tulburare cum ar fi întarzierea în achiziţia limbajului.

Dar aşa mi-am spus şi despre David  pe holul de la Clinica de Psihiatrie Infantilă Cluj-Napoca, aşteptând ca un domn conferenţiar să binevoiască să îl vadă acum 6 ani. N-a fost asta, a fost autism. Şi iar îmi spun că sunt naivă să sper. Ar fi o minune să nu fie autism la George.

Mâine e ziua cea mare. Mi-e rău când mă gândesc. Am planificat cu grijă, vom merge doar cu George, iar naşa Ilincăi va sta cu fetiţa şi îl va lua şi pe David de la şcoală.

Nu pot adormi. De-abia aştept să o revăd pe doamna profesor să-i spun cât de bine este David după 6 ani. Dar mi-e atât de frică pentru George.

(va urma)

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa