Viata cu autism. Episodul 53. Terapia asistată de animale

Viata cu autism, de Marina Neciu

De-abia aşteptam să văd pozele. Marţea este zi de terapie asistată de animale la Grădiniţa Malteză. E un proiect pe care David nu l-a prins cât timp a fost aici. Insă maltezii îşi diversifică tot timpul intervenţiile.

„Susţine-le paşii” este un proiect dezvoltat de Grădiniţa Specială Malteză din Cluj-Napoca în parteneriat cu Asociaţia „Dog Assist” şi constă în implimentarea unui program de recuperare complex bazat pe intervenţii asistate de animale: şedinţe de kinetoterapie şi terapie comportamentală asistată. Primul lor proiect cu intervenţii asistate de animale, derulat din 2014 în cadrul Grădiniţei Malteze, împreună cu Asociaţia Dog Assist – Terapie Asistata de Animale luat locul 3 la secţiunea Servicii de asistenţă socială a Galei Societăţii Civile. .

George nu a fost prea impresionat de căţelul Bes, dar s-a bucurat de activităţi. Zâmbetele lui din poze sunt grăitoare. Acasă nu e niciodată atât de vesel.

Iar când oboseşte îşi ia o pernă şi caută un loc să se culce. Doar că locul nu se lasă găsit uşor. Mai nou, deşi e groaznic de obosit după două ore de interacţiune, ar mai vrea să rămână. Se bucură să-l vadă pe tatăl său, dar mai fuge de vreo două ori înapoi înainte să apuce taică-su să-l îmbrace.

Nu funcţionăm ca o familie normală. Nu cu naveta şi alergătura asta la care e supus copil şi părinte. Soţul meu trebuie să-şi găsească lucruri de făcut prin Cluj cât timp copilul e la terapie. Il duce şi aduce pe David de la şcoală, îl duce şi la karate de trei ori pe săptămână. îl duce pe George la Cluj. Sunt plecaţi patru ore. Iar eu mă stresez căci drumul până la Cluj prin Floreşti, cea mai mare comună din România e supraaglomerat şi e unul dintre cele mai periculoase din ţară tocmai din cauza aglomeraţiei.

In cei aproape zece ani de când ne-am mutat la Gilău, în afară de cei 40 de km de autostradă între Gilău şi Turda, adică între nicăieri şi nicăieri, nu există nimic altcev,a vreo centură ocolitoare, un drum civilizat să nu mai intri prin Floresţi şi să strabaţi tot Clujul daca ai treabă în zona gării, să zicem.

Mă gândesc la toţi părinţii de copii speciali din România care locuiesc la ţară sau în orăşele mici şi trebuie să călătorească zeci sau sute de km zilnic ca să-şi ajute copiii. Vă imaginaţi ce grea e naveta pentru orice copil, darămite pentru unul cu nevoi speciale. Căci unii nu merg cu maşina personală că nu au asa ceva şi merg cu treburi sau autobuze îngheţate iarna. Mă scuzaţi, asta nu e o ţară normală!

Am primit şi o veste bună, Georgel s-a descurcat foarte bine cu o trusă Montessori, un sortator de discuri de marimi diferite. I s-a aratat o singura dată cum să le potrivească şi a reuşit din prima. Abia la proba în care discurile aveau aceeasi marime dar înălţimi diferite nu s-a descurcat. Oare un copil autist ar face asta?

E atât de încântat de grădiniţă! Deocamdată  este lăsat destul de liber să exploreze. Cunoaşte unde se află fiecare obiect, jucărie, minge. Merge mai ales în sala de kinetoterapie, ştie că acolo sunt mingile. Tare îi mai plac. Mă uit la pozele cu el la grădiniţă şi îl văd râzând, aşa cum acasă nu o face decât extrem de rar.

Dacă nu e autism, înseamnă că suntem cei mai răi părinţi din lume, că nu ştim să relaţionăm cu el. Tare aş vrea să fie un vis urât ăsta şi George să fie bine.

(va urma)

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa