Când George e plecat, nu apuc să fac prea multe. Rememorez dimineaţa cu el. S-a trezit şi nu s-a uitat deloc la mine. Oricât l-am îmbrăţisat, oricât am încercat să-l fac să râdă, să obţin o reacţie de la el.
A mâncat extrem de prost, mai mult lapte decât orice altceva. Nici nu mai ştiu ce e normal şi ce nu e. Am observat că nu mai vrea să manipuleze linguriţa ca să mănânce. Mi se pare că regresează. Nici nu pot ţine pasul cu asta. Cum să-l stimulezi să mănânce singur când Ilinca se zbate de foame şi ea în pătuţ?
Încerc sa mă concentrez pe stimularea emoţională asa cum mi-a recomandat o prietenă. Dar nu ştiu dacă reuşesc. Sau dacă el mă simte aproape. Pentru că nu vine la mine. Vine accidental. Când cred că mi-a adus mingea, îmi dau seamă că nu avea intenţia asta pentru că se răsuceşte rapid pe călcâie şi pleacă. Uneori chiar fuge.
Cu tati se joacă frumos cu mingea. I-a pasat astăzi mingea şi lui David, Dar David nu era prezent decât fizic. Are niște zile destul de proaste de când s-a schimbat iarăşi vremea. La şcoală am impresia că s-a stimulat mult după răspunsurile pe care le-a dat astăzi la nişte întrebări în caiet.
Doamna i-a trecut un „I” pe caietul culegere de matematică, iar David l-a răzuit aproape complet, era scris cu pixul. “Ca să nu-l vezi” mi-a spus. L-am asigurat că ştiu că astăzi la şcoală s-a stimulat şi se tot întreba de unde ştiu eu tot deşi nu vorbesc tot timpul cu doamna învăţătoare.
A avut ceva probleme şi la temă; nu reuşeştă să reţină cât fac 9:3 sau 8:2
Sunt câteva împărţiri care nu i se fixează nicicum în minte indiferent cum îi explic împărţirea. Totuşi colaborăm mult mai bine la teme. Reuşim chiar să exersăm suplimentar şi chiar să mai dăm câte o dictare măcar o dată la două sau trei zile.
David e cam supărat că George merge la Grădiniţa Malteză şi el nu. George face “tai” către lume când pleacă, iar astăzi a fost prima dată când s-a bucurat că s-a dus tati după el, a râs şi a venit să fie luat în braţe.
Oare cât mai e? Oare cât mai e până se va uita spontan la noi ? Oare cât mai e până ne va susţine privirea? Zile? Săptămâni? Luni? Ani? Se va întâmpla măcar vreodată?
Aşa era şi cu David. La fel mă întrebam. In tulburările de genul ăsta, nu poţi să-ţi propui nimic. Sunt imprevizibile. David se uită mirat când oftez şi îi explic ce greu a făcut el una sau cealaltă. Cere multe lămuriri şi îi explic. Doar oftatul meu nu îl înţelege. E copil. Când va fi părinte şi el va înţelege.
Dar timpul trece atât de chinuitor când aştepţi un semn. Nu poţi, nu ai cum să nu te îngrijorezi când vezi un copil care se poartă aşa. Mă tem pentru George. Mă tem Ilinca. Mă tem pentru noi toţi.
(va urma)
