Am fost invitată vineri, 17 februarie la emisiunea “Fără Prejudecăţi” de la TVR Cluj, moderată de Ovidiu Damian. Tema emisiunii a fost lipsa de servicii pentru copiii cu autism. Cred ca aş putea să vorbesc ore întregi despre dificultăţile de care se lovesc familiile copiilor cu autism.
David ar fi fost mai încântat dacă aş fi fost invitată la un post de desene animate să apar în vreun serial pentru copii. S-a uitat cam la jumătate de emisiune. Atât cât a funcţionat aplicaţia online. S-a uitat şi George cu atenţie la mine şi a protestat de fiecare dată când se trecea de la transmisia live cu mine la vreun reportaj. Se pare că numai pe mine voia să mă vadă.
Iar când am ajus acasă seara târziu şi a realizat că am sosit, s-a ridicat în picioare în pătuţ şi a chiuit cumva de bucurie, a râs şi s-a uitat la mine. A părut să se bucure cu adevărat că mă vede. Pentru prima dată după extrem de multe luni.
Iar David… Imi amintesc de discuţia de acum câteva zile cu el când eu mă distram cu George peptănându-l şi făcându-i frizuri haioase.
-Te zic la colegii mei că-ţi baţi joc de fratele meu, zise David râzând.
David ştie că glumesc, dar s-ar putea sa nu priceapă colegii lui şi să spună mai departe şi înflorind gluma şi să-mi aud cine ştie ce vorbe dintr-o joacă.
-Nu, David, nu spunem tot mai departe. Unele lucruri rămân în familie, unele glume, nu putem spune chiar tot, i-a spus tatăl lui.
-Dar de ce? întrebă David.
-Pentru că fiecare familie are intimitatea sa, i-am explicat. Adică unele lucruri sunt evidente şi nu le poţi şi nici nu e bine să le ascunzi. Cum ar fi faptul că se ştie că tu ai autism. Ştiu medicii la care mergi, ştiu doamnele de la şcoală, ştiu mulţi dintre părinţii colegilor tăi, ştiu cei care citesc ce scriu.
-Dar de ce? ceru lămuriri David. De ce să se ştie?
-Pentru că oricum eşti puţin diferit şi se vede. Iar ca să poţi fi ajutat la şcoală, Dna trebuie să ştie cum să te ajute. Mai important decât atât David, sunt oameni care îţi citesc povestea şi te admiră, deşi eşti doar un copil.
-Serios? mă întrebă ţopăid vesel. De ce?
-Pentru că ai muncit foarte mult ca să ajungi cel care eşti astăzi, iar povestea ta ajută alţi părinţi ca mine şi copii cu autism ca tine, să poată merge mai departe, sa aibă curaj să înfrunte autismul.
David nu se simte diferit. Sau nu foarte tare. Dar faptul că are nişte stri de agitaţie, faptul ca simte frecvent nevoia de stimuli intenşi este explicabil prin autismul lui. Chiar dacă e frustrat că nu-i pot răspunde la toate întrebările despre autism, David este împăcat.
Incerc să ma concentrez pe afecţiunea pentru el şi pentru George. Mă uit uneori cu milă la David şi îmi aduc aminte că e doar un copil. Un copil care munceşte de foarte multă vreme. E un copil care de multe ori ar vrea să se joace, iar eu insist să facă ceva constructiv. Pentru că jocurile lui sunt destul de stereotipe, îmi pare mai câştigat uneori dacă citeşte două pagini sau se uită la un episode din “Sponge Bob Pantaloni Pătraţi”.
-Mama, a început Sponge Bob, să vezi ce frumos e episodul ăsta, Sponge Bob adună tot gunoiul şi să vezi ce face Calamar, îmi zise David precipitat, abia abţinându-se să nu hohotească.
Cred că e a treia oară că vede episodul ăsta şi nu se satură.
Iar eu nu mă mai satur de râsul lui.
(va urma)
