Ilinca doarme. Dar văd că pătuţul ei se mişcă. Mă uit în uşa cu oglindă a dulapului şi îl zăresc pe David culcat pe spate pe covor încercând să se îndese sub pătuţul ei, în cei maximum douăzeci de centimetri liberi.
-David, ce faci? îl întreb.
David înţepeneşte, nu se mai mişcă, dar nu-şi dă seama că îl văd în oglindă. Aşa că nu răspunde. Speră să nu insist cu întrebarea.
-David, ieşi de acolo! insist eu.
Iese cu greu, gâfâind aproape.
-Ia o carte şi hai, să citim îi spun.
Drept răspuns, David se aşează pe scaun.
-David ! strig. Se vede pe privire că e hiperstimulat. David caută o carte, scoate Pinocchio, varianta integrală şi se pune lângă mine în pat.
Işi pune două pernuţe sub cap. Nu-şi găseşte locul. Se foieşte într-una de parcă i s-ar plimba furnici pe spate.
-David, ce ai ? Te calmezi odată? mă răstesc în şoaptă la el. Imediat îl trezeşti pe George!
-Nu mai pot, mă gâdilă hainele, se smiorcăie David.
Mă uit lung la el.
-Aceleaşi haine le ai de dimineaţă şi nu te-ai plâns, mă prefac eu că nu înţeleg. Dar înţeleg foarte bine că vremea e în schimbare şi că aşa cum pe mine mă doare operaţia de cezariană, pe el îl gâdilă hainele.
De-asta încercase el să se vâre sub pătuţ. Ca să se calmeze. Temple Grandin, celebra savantă care suferă de Asperger, îşi construise o maşină de îmbrăţişat care să-i pună presiune pe corp ca să se poată linişti.
David citeşte câteva pagini până la urmă şi se linişteşte. Nu, nu ştiu dacă s-a liniştit de la citit; probabil este doar deturnarea atenţiei de la senzaţiile neplăcute. Se recomandă schimbarea activităţii pentru cazurile în care e deja hiperstimulat.
Dar e atât de greu să stai tot cu ochii pe el. Mai ales după ce are câteva zile foarte bune şi deodată îl loveşte vreo chestie stranie. Dacă credeţi că ştiţi ce înseamnă un copil încăpăţânat, încă nu aţi cunoscut un copil cu autism.Nu s-a inventat nici recompensa şi nici pedeapsa să-l facă să renunţe la vreo idee de-a lui.
Mai târziu, îl pun să strângă jucăriile aruncate de George din pătuţ. Jucăriile de bebeluş; cercuri, inele, piese lego mari, căni de diverse mărimi sfârşesc sub sertarul pătuţului sau între paturi. Indepărtez sertarul de la pătuţ şi David mulţumim se târăşte cu lanterna dedesubt. De obicei reuşeşte să scoată tot sau aproape tot.
E foarte mulţumit.
-Uite! Şi setul ăsta e complet, îmi arată mulţumit paharele de plastic colorate şi de mărimi diferite.
I le dă lui George, acesta se joacă, apoi iar se plictişeşte şi iar le aruncă pe jos. Uneori este dificil de ajuns la pătuţul lui. E plin de pernuţe şi jucării.
Il scot din pătuţ pe George şi îl pun pe jos. Dar oboseşte după vreo oră, îşi caută o pernă să se culce pe jos. Il pun în patul mare, dar aici nu se odihneşte, parcă e la maraton. Il pun în scăunel, îi dau o gustare. Apoi iar în pătuţ. Dar de multe ori, David e aşa de agitat că nu îl lasă să doarmă. Şi încep să mă întreb dacă o creşă nu ar fi mai potrivită pentru George măcar două zile pe săptămână.
(va urma)
