Viaţa cu autism. Episodul 41. Plătesc eu dacă trebuie!

Viata cu autism, de Marina Neciu

Ne uităm la desenul animat “Pinocchio”. David nu mai are răbdare.

-Când îi creşte nasul odată? mă întreabă încă de la primele minute ale filmului.

Iar eu mă apuc să-i explic între timp ce înseamnă conştiinţa, că te ajută să faci alegerea bună, că asta va face Jiminy Cricket pentru Pinocchio.

Nu-mi pare prea atent. Desenul animat a început la ora 20:00. Cam târziu pentru un desen animat care, cu tot cu reclame, durează spre două ceasuri.

E atent şi nu prea. Mai mult în fazele care îl interesează pe el, e ochi şi urechi.

-De ce îi creşte nasul dacă minte?

-Pentru că a minţit.

-Dar de ce?

Bună întrebare, de ce?  E greu de explicat. David înţelege că Pinocchio a greşit, că nu trebuia să mintă, dar, totuşi, de ce a fost atât de aspru pedepsit?

-De ce îi cresc urechi de măgar?

Cred că transformarea copiilor în măgăruşi l-a marcat cel mai tare. David cunoaşte basmul de multă vreme, avem în bibliotecă şi varianta integrală a lui Collodi, dar îi este peste putinţă să înţelegă cum ar putea nişte copii să fie pedepsiţi aşa.

Dar a fost un prilej să-i explic din nou cum e cu încrederea în străini. Copiii au avut încredere în străinii care i-au dus la pierzanie şi nu în părinţi.

-Asta înseamnă să fii credul? m-a întrebat.

-Da, credul şi naiv, David, asta înseamnă.

-Ne purtăm frumos, ca să ni se întâmple lucruri bune, nu-i aşa? m-a mai întrebat.

– Da, ne purtăm frumos ca să ni se întâmple lucruri bune, însă, uneori, oricât de bine ne-am purta, tot ni se întâmplă lucruri rele, i-am răspuns. Nu puteam să-mi mint copilul. Nu puteam să-i spun ca dacă eşti bun şi faci binele eşti răsplătit mereu. De fapt, de cele mai multe ori, mi se pare că e exact pe dos.

-De ce ni se întâmplă şi rele?

-Pentru că…nu ştiu.

Aş vrea să fiu la fel de senină ca mai demult şi să-i spun pe româneşte că Dumnezeu nu-ţi dă mai mult decât poţi duce. Dar nu mai pot face asta. Cred că am dus în toţi aceşti zece ani mai mult decât poate o femeie obişnuită. Iar eu sunt o femeie obişnuită. Mi-am întreţinut familia, nu m-am dat bătută în faţa autismului lui David, am avut curajul să mai fac nu unul, ci doi copii.

Mi-e clar că nu voi prospera niciodată, dar nici nu-mi doresc vreo prosperitate măsurată în zerourile contului din bancă sau în numărul de camere în care locuiesc. Totuşi, am marea dorinţă ca ai mei copii să fie sănătoşi, să devină adulţi capabili să traiască independent, să aibă o familie, dacă asta îi va ferici.

Iar primul meu copil a început viaţa cu stângul. Cu ce a greşit al meu copil? S-a născut dator cu ceva ce trebuie plătit? Plătesc eu dacă trebuie ! Dar al doilea? Cu el am făcut totul diferit, ca să-l feresc de ceea ce aş fi putut face greşit cu David. Ori poate nu am greşit cu David. Poate am greşit cu George. Dar cu Ilinca? Fac totul cum trebuie? Ea trebuie oare să plătească pentru ceva? Pentru trecut sau pentru viitor?

(va urma)

 

 

Te-ar mai putea interesa