Vacanță la Marea Neagră. Litoralul românesc îţi lasă un gust amar, se vede dezinteresul peste tot, se poate constata cum marea a înghiţit porţiuni întregi de plajă în ultimii 20-30 de ani. Totuşi, orice experienţă la marea noastră se termină cu: „dar Marea Neagră, noroc cu Marea Neagră”. Amintirea mării te salvează de alte amintiri mai puţin plăcute.
Mie mi se pare că algele miros bine, e mirosul caracteristic al Mării Negre, îmi plac plajele mai sălbatice, chiar dacă nu au nisipul cel mai fin, nu-s pretenţioasă. Marea e frumoasă oricum.
Îmi plac digurile, îmi aduc aminte de plimbări pe dig din 1985, singura dată când m-au dus părinţii la mare, e remarcabil ce bine îmi aduc aminte şi „Hotel Capitol” din Eforie Sud. Multă vreme n-am înţeles de ce nu m-au mai dus părinţii la mare, erau angajaţi amândoi, tata lucra în industria grea, câstiga bine. Da, era alcoolic, dar să fim serioşi cât costa un 10 zile pe litoral atunci? Prin sindicat? Cu timpul am ajuns la unele concluzii.
E adevărat că parcă tata a bolit vreo 2 zile după vacanţă, dar mă putea duce doar pe mine, mama, mai ales că eram un copil tare bolnăvicios. Îmi aduc aminte că sufeream că îi auzeam pe ceilalţi copii că povesteau despre vacanţele lor, la munte, la mare sau la bunici. Eu nu aveam ce povesti, ai mei nu mergeau nicăieri.
Mama spunea: „cu taică-tu nu se poate merge nicăieri că te face de minune” Şi uite-aşa mama nu mergea doar cu mine, acum ştiu că taică-meu ar fi făcut crize de gelozie dacă mama ar fi ales să meargă doar cu mine undeva, tata sigur ar fi presupus că are un amant.
Vacanță la Marea Neagră. Nu mai bine m-a sacrificat mama pe mine?
Pentru liniştea ei, pentru liniştea casei, cine ştie? Ea nu mai e aici să povestească.
Dar dacă puteţi, nu vă sacrificaţi copiii şi oferiţi-le ceea ce merită să primească din partea voastră ca părinţi. Copiii învaţă multe din călătorii. Ştiu că cei mai mulţi fac sacrificii pentru o vacanţă, alţii nu şi-o permit, dar cei mai mulţi vă permiteţi un picnic sau o ieşire la strand. Puteţi face ceva şi cu bani mai puţini, nu-i aşa?
Ai mei nici la iarbă verde nu ieşeau că, dacă nu era rost de băutură, pe tata nu-l interesa. Singurele ieşiri la iarbă verde cu tata sunt cele în care mă ducea cu el pe câmp lângă pădurea de stejari şi umplea un sac cu verdeaţă pentru animale.
Îmi amintesc şi pădurea de stejari şi câmpul plin de flori şi albinele zumzăind şi urcuşul până acolo în vârf de deal şi dimineţile calde de vară din Podişul Târnavelor.
Vacanță la Marea Neagră. Acum e rândul meu să îmi duc copiii la mare
Dar vremurile acelea s-au dus demult, iar acum e rândul meu să trăiesc experienţa de părinte. Iar pentru mine contează în primul rând copiii. Acesta este motivul pentru care am trecut peste ruşinea de a nu putea eu să le ofer copiilor o vacanţă şi am acceptat oferta Dianei. Pentru că datoria mea de mamă este să trec peste propria-mi mândrie şi să accept ajutor când e cazul. Sigur, asta nu înseamnă ca eforturile mele de părinte s-au încheiat, dimpotrivă.
Dar am văzut cum trăiesc oamenii, de multe ori m-am crucit. Am văzut oameni care s-au dus la all inclusive ca să scape de copii, ştiţi genul care stau la piscină toată ziua, golesc litri de bere, iar cei mici sunt la piscină sau la vreun program pentru copii. Am văzut şi oameni care prin all inclusive înţeleg să vină din concediu obezi, am văzut şi oameni cu pretenţii de intimitate exagerate pe o plajă ca oricare alta. Am văzut părinţi care-şi lăsau copiii în soare până arătau ca nişte raci.
Noi nu ne-am dus să ne odihnim, ne-am dus pentru copii si am parcurs 1.500 de km dus-întors, şi cu trei copii, din care doi autişti afectaţi sever. Sunt convinsă că mai sunt oameni ca noi, care se întorc mai obosiţi din concediu pentru că îşi petrec fiecare clipă cu copiii.
(va urma)
Povestea Marinei Neciu a și celor trei copii cu autism ai ei, o găsiți aici:
iar toate episoadele serialului Viața cu autism, scris de Marina Neciu, le găsiți AICI
