Viaţa cu autism. Ep. 235. ”Să fii părinte de copil autist nu e o bucurie, orice ar spune citatele motivaţionale”

Viata cu autism, de Marina Neciu
Marina și George, copilul mijlociu al familiei

Să fii părinte de copil autist. Astăzi nu merg la serviciu, am avut o intervenţie stomatologică de care mă temusem groaznic, dar e bine că a trecut. Însă cum am doua fire de sutură şi anestezia a fost zdravană, m-a cam luat cu ameţeală în după-masa asta. M-am întins lângă George care tocmai venise de la grădi, în speranţa că va adormi şi el şi Ilinca. N-a fost chip, George m-a împins într-una cu picioarele, am avut noroc că era să mă lovească la faţă, ar fi fost exact ce-mi lipsea după intervenţie. Ilinca iar a mârâit mult, n-avea ea chef de somn, ci de vandalizat casa.

Ceea ce a şi urmat a fost un dezastru. E groaznic să te apleci să strângi o grămadă de jucărioare după intervenţii dintr-astea, parcă numai atunci doare. Sunt obosită tare de tot. Vreau să dorm şi nu sunt lăsată. Nu pot să adorm înainte de miezul nopţii pentru că Ilinca într-una cântă, loveste pătuţul cu picioarele, asta dureaza până aproape de ora 1. Iar ea se trezeşte a doua zi cel târziu la 7.

Să fii părintele unui copil autist nu e o bucurie, orice ar spune toate citatele motivaţionale de pe Facebook, că ţi s-a dat că eşti puternic, că ai o misiune..bla bla

La finalul unei zile dintr-astea, nu-ţi doreşti decât să ai copii tipici.

M-aş bucura de ziua asta liberă dacă aş putea să mă odihnesc. Dar cum nici nu mă simt prea bine, nici nu-s în stare să fac mare lucru. Mai o maşină la spălat, mai o haină de pus în dulap. Dar nimic consistent.

George este greu de stăpânit afară

Ceea ce facem noi aici, nu are nici cap şi nici coadă. David e agitat, cu greu îi mai suportă pe fraţii lui, mai ales pe George. Dacă George e în curte, el nu vrea să se joace afară, preferă să rămână în casă. Mergem oriunde cu condiţia să nu vină cei mici.

Îl ajut să-şi facă temele, e la unităţi de măsură la matematică şi la tipuri de propozitii la limba română. Nu mai am răbdare cu el sau am mai puţină decât anul trecut.

Vine să-i verific ceva la matematică, între timp George îi ia de pe birou penarul. Biroul lui David e în hol, iar holul nu e un spaţiu separat prin uşă de restul casei.

Eu am crescut într-o casă relativ mare, nu mă pot obişnui cu spaţiul acesta mic nicidecum. Când trăia mama era şi mai mic pentru că în ultimii ani era opoziţionistă nu o puteai convinge să se mute de pe locul care îi plăcea orice ai fi avut de curăţat sau spălat prin bucătărie.

Dar pe cât de greu era ca să trăieşti alături de un bolnav cu Alzheimer, oricât de părinte mi-a fost, pe atât de imposibilă şi grea e absenţa ei. Dar îmi e dor de prezenţa ei pe când era sănătoasă sau părea aşa. Ştiu că s-ar fi bucurat de George şi de Ilinca pe cât s-a bucurat de venirea pe lume a lui David.

Să fii părinte de copil autist…

David nu mai are chef de nimic, vrea cu bicicleta, îl las să iasă afară, în cele din urmă se opreşte la nişte vecini şi se joacă în curte acolo cu cei doi. După ce vine acasă îmi spune :

-Mama, ştii ce a zis C?

-…

-A zis să nu mai ies pe stradă cu George că s-a speriat de el ultima dată.

Ultima dată când a ieşit cu David de mână a făcut o criză în mijlocul străzii şi David n-a mai putut să îl aducă acasă. Am fost anunţaţi de un vecin că David e la 50 de m de casă şi că George refuză să vină.

Exact aşa a făcut David cu mine acum aproape 8 ani. Abia aveam 40 de kg, spatele aproape la fel de subred, îmi amintesc ca o gloată de vecini se adunaseră ca la urs, David urla si se tăvălea pe jos în mijlocul străzii şi eu nu reuşeam să-l ridic în braţe să îl aduc acasă. Şi evident, nimeni nu m-a întrebat dacă mă poate ajuta să-l ridic să-l aduc acasă.

La fel şi acum…

(va urma)

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa