Sunt 6 ani de la prima serbare la care David a participat la Grădiniţa Specială Malteză. Abia împlinise 3 ani şi avea încă rotunjimi de bebeluş. Mi se părea că e strigător la cer să-i ceri unui bebeluş să muncească, chiar şi prin joacă.
Nu ştiu dacă trecusem de şocul diagnosticului. Nu cred. Incă mă trezeam noaptea şi îl priveam cum doarme şi mă întrebam ce anume dă viaţă autismului şi cum reuşeşte el să- ţină pe David atât de departe de noi?
La prima serbare, David era spectator. Nu mai ştiu ce se întâmplase în jur, ştiu că-l urmărisem pe el. Orice ce se întâmplă acolo, în grădiniţă e frumos, Mirela şi fetele ştiu să-i distreze cum se cuvine pe copiii cu dizabilităţi motorii şi asociate.
David n-a stat locului o clipă. Incapabil să se concentreze vreun minut, a ţopăit, a vrut să se întindă pe jos. Stimulii au fost extrem de puternici pentru el.
De-abia spre finalul spectacolului am reuşit să-l prind, să-l fac să stea în braţe. La un moment dat l-am certat şi a plâns, nu mai ştiu de ce. Acum mi-e mai clar că întelegea limbajul sau mare parte din el. Atunci aveam enorm de multe incertitudini.
Şi iată că am mai uitat unele lucruri. Unele extrem de dureroase. Mi-aş fi pierdut sănătatea mintală dacă nu aş fi reuşit să uit multe suferinţe legate de David. De fiecare dată când mă preocupă viitorul lui, îmi amintesc de unde am pornit şi cât de departe am ajuns.
Nu cred că ne-am zis prea multe atunci, eu şi soţul meu. Dar eu simţeam că el este prezent şi implicat. Şi el simţea că şi eu sunt la fel. Acela a fost momentul în care am început să mă schimb, în bine, cred şi sper. Atunci am înţeles ce înseamnă la bine şi la rău, deşi nu eram căsătoriţi la momentul respectiv.
Aşa a trecut prima serbare pentru familia noastră. In fiecare an a fost mai bine şi mai bine.
David nu e un povestitor ca mine. El este un observator. De cum a ajuns astăzi la serbare s-a aşezat în spatele clasei şi a urmărit cuminte colegi şi părinţi. De fapt avea emoţii şi avea nevoie să se reculeagă.
Eu nu mai am emoţii pentru el. Sunt mândră de el.
Avea două strofe de învăţat.
Il pun să înveţe, repetăm împreună, dar evit să pun pe el presiunea pe care o pun alţi părinţi. Este o serbare. Orice copil se poate încurca, poate uita versurile din cauza emoţiilor. Iar asta ne spune doamna la fiecare serbare, să le iertăm ezitările pentru că sunt mici şi vor învăţa. E un sfat pe care îl iau în serios. Avem ţimp şi de învăţat , dar şi de joacă. Iar orice serbare e motiv de bucurie.
Eu mă îngrijorez la serbări mai degrabă că David se va stimula cu ceva.
-Mama, de ce nu pot citi de pe foaie la serbare? De ce trebuie să ştiu pe de rost?
De data asta nu-i mai servesc placa cu “să-ţi exersezi memoria”.
-Ca să ne bucurăm noi, părintii, David, că avem aşa copii deştepţi, Serbarea e de fapt pentru părinţi!
Nu ştiu dacă a înţeles, dar s-a mulţumit cu răspunsul ăsta.
Sigur că a uitat după cine urma să-şi spună versurile, sigur ca la urare s-a cam grăbit, sigur că sabia aceea de ostaş a fost intens mişcată şi a fost un hiper-stimul.
Atât de bine îl cunosc! Acum e în regulă, iar în clipa următoare privirea lui îmi spune că l-am pierdut. Că într-un fel nu mai e cu noi. Sabia, sabia mişcată în mână de zeci de ori plus emoţiile au avut efect asupra lui. Sunt convinsă că restul n-au văzut decât un copil uşor hiperactiv şi neatent.
Ce distanţă între cele două evenimente! Nu sunt doar 6 ani între 21 decembrie 2010 şi 21 decembrie 2016. Sunt mii şi mii de ore de muncă ale lui David şi ale oamenilor de lângă el. Fiecare zi la şcoală, fiecare lecţie învăţată, fiecare serbare sunt o victorie pentru noi toţi. Ele ne învaţă să fim recunoscători pentru tot ce am primit.
(va urma)
