Viaţa cu autism. Episodul 188. „Ce bine ar fi fost ca Ilinica să nu fi fost autistă! E profund nedrept!”

Viata cu autism, de Marina Neciu

Ilinca râde în hohote, uneori chiar se întoarce când o strig. Dar cred că v-am mai spus, nu mă pot bucură decât aşa pe moment, aşa cum te bucuri de o îngheţată, o savurezi, dar ştii mereu că se termină. Ceea ce face astăzi Ilinca ar putea fi doar o sclipire, pentru ca apoi să recadă iar profund în autism. Nici terapia nu poate împiedica asta.

Si cât de frumos râde, n-am mai auzit-o râzând aşa de atâta vreme! Si cum mi se uită în ochi când râde. E atât de frumoasă. Iar în momentele astea pare atât de fericită!

Ce bine ar fi fost să nu fi fost autistă! Si ce mult l-ar fi ajutat pe George să îmite şi el la  rândul lui comportamente tipice apropiate de vârsta lui. Nu pot să nu simt că e profund nedrept. Poţi accepta să ţi se întâmplă maximum o dată. O dată poate fi întâmplare, ghinion. Dar de două ori, dar de trei ori?

Cum să numesc asta? Cum să accept asta?

Ar trebui să trăiesc o existenţă banală. Nu ar trebui să mă cunoaşteţi. Nu ar trebui să scriu. Ar trebui să fim ca toată lumea, în rândul lumii, cum se spune. Ar trebui să am ajutoare alături, ar trebui ca mama să fie aici!

În seara asta sunt 6 luni de când mama nu mai e. Ce mult mi-ar fi plăcut să-şi cunoască nepoţii, să fie pe deplin conştientă de ei. Ce bine i-ar fi fost! Mă uit la candela care pâlpâie în întunericul bucatăriei şi tot nu-mi vine să cred că nu mai e.

Sper că se odihneşte în pace, căci de pace nu prea a avut parte pe acest pământ. E singurul gând care mă poate consola. Acesta şi acela că într-o zi ne vom revedea.

Anul acesta a fost îngrozitor până acum, absolut îngrozitor.

Vreo două luni după ce a murit mama mi-am simţit voinţa absolut paralizată. Nu puteam face nimic, nici măcar ceea ce era absolut necesar pentru mine, să-mi văd de sănătatea cam şubredă. Parcă nimic nu mai avea sens şi orice mic efort mă obosea peste măsură.

Am trecut peste asta, căci necazul cu Ilinca a mai estompat din durerea pricinuită de plecarea ei. Moartea ei a fost doar unul din multele necazuri din viaţa noastră. Vreau să treacă anul acesta odată. Nu e vina anului, dar prea a început tragic cu plecarea ei. Si vreau să-l uit, vreau să uit toţi anii aceştia plini de suferinţă. Nu ştiu dacă se poate, dar vreau să rămână undeva în urmă.

Aş vrea să-mi pot găsi reazăm în prezent, dar nu am cum. Prezentul nu-i deosebit de atrăgător, măcar de-aş vedea nişte progrese consistente la copii. Nu văd nicicum lumina. Parcă bâjbâi mereu. Aş vrea să mă pot încrede cu totul în voia în Dumnezeu, dar mi se pare că aş capitula cu totul. Mi se pare că atunci aş recunoaşte pe deplin adevărul, că nimic nu depinde de mine. Nu e în puterea noastră. Dacă ar fi, toţi copiii cu autism ar ajunge ca David sau şi mai şi. Dacă ar depinde de noi, de dragostea noastră de părinţi, toţi copiii s-ar vindeca în trei zile de autism.

Dar nu decidem nici cât trăiesc părinţii noştri şi nici dacă vom avea copii sănătoşi, cu o viaţă sănătoasă şi împlinită. Putem alege să nu ne pierdem speranţa. Putem merge mai departe, încă o zi şi încă o zi.

Într-o zi lucrurile ar putea fi diferite,  schimbate în bine. Într-o zi…

(Va urma)

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa