Viaţa cu autism. Episodul 18. In aşteptarea Moşului

Viata cu autism, de Marina Neciu

-David cum te mai simţi? Te mai doare burtica? l-am întrebat când deja era clar că îi e mai bine.

-Sunt bine, mamă. Tu cum mai eşti cu răceala?

-Bine, i-am răspuns surprinsă.

Mă plânsesem cu o zi înainte că am nasul înfundat şi că mă doar gâtul. Nu credeam că m-a auzit sau, dacă m-a auzit, nu credeam că îi pasă.

David se trezise la 6 dimineaţa plângând. Mă sperie groaznic când plânge de durere. El e un copil rezistent, e posibil să aibă un prag al durerii ceva mai ridicat decât alţi copii. Dacă David plânge, e bai mare de tot.

-Mă doare burta, mi-a zis cu respiraţia întretăiată.

Mă gândeam cu ciudă la ora aia că fix asta mai lipsea peste problema recurentă cu hiperaciditatea. Exact enterocolita completează superb tabloul. Pe lângă pansamentele gastrice şi antiacidele, intervenim şi cu probiotice şi săruri de rehidratare, ceaiuri medicinale şi apă plata. Regimul alimentar e sever.

Au urmat întrebările. Ii explic mereu cu răbdare ce se întâmplă în corpul lui când e bolnav. I-am spus că de data asta e şi un virus care l-a îmbolnăvit, că trebuie puţin regim alimentar şi mare, mare grijă mai ales astăzi şi mâine cu dieta de tranziţie.

Ziua decurge relativ bine, nu face febră, nu are semne de deshidratare, mănâncă puţin şi des: pâine prăjită, sticks-uri, orez, puţină banană, iar seara îi permitem puţin iaurt cu pâine prăjită.

Era groaznic de înfometat. După ce şi-a terminat porţia mică pe care i-am oferit-o a mai completat cu iaurt rece direct din frigider.

“Am crampe” a fost concluzia excesului. Dar cred că s-a liniştit după ultimul plic de probiotice şi nişte ceai. Deja doarme. Mă rog să treacă bine de noaptea asta. Mâine nu va merge la şcoală, dar sper să meargă marţi când vor avea repetiţia pentru serbare.

Mă bucur că pentru el va fi vacanţă. I-a fost extrem de greu semestrul ăsta cu insomniile lui şi cu materia de clasa a 2-a care, uneori, îmi pune şi mie serios mintea la încercare.

Nu i-a scris Moşului. Nu-şi doreşte nimic special. Anii trecuţi spunea că îşi doreşte o jucărie sau alta. Anul acesta nu cred că-si doreşte nimic în mod special.

Ba da! Işi doreşte să-l ridic în braţe. I-am promis că voi face asta în Ajun de Crăciun când Ilinca va avea 3 luni, iar operaţia mea de cezariană va fi destul de vindecată. Sper să fiu în stare să-l ridic. Il iau mereu în braţe pe genunchi, dar el îşi doreşte să fie ridicat ca un bebeluş.

-David, de ce te-ai dat jos din pat? l-am întrebat aseară.

-Mă duc la tata să mă ia în braţe.

Tati îl ia în braţe şi îl poartă aşa prin casă. David e foarte mulţumit, apoi urcă zâmbitor scăriţa până la culcuşul lui.

-Ai grijă la David, e fratele detronat, mi-a spus o cunoştinţă cu competenţă de psiholog. Avea dreptate şi suntem atenţi la David.

Chiar nu m-aş fi gândit că va trebui să am grijă mult mai mare tocmai la George. Nu mă gândeam că ataşamentul dintre noi va avea atât de mult de suferit.

“Mâine anu’ se-noieşte

Pluguşorul se porneşte

Şi începe…”

David se opreşte.

-A colinda, completez eu.

David învaţă pentru serbare.

La vârsta lui eu ştiam demult “Pluguşorul”. Mă scutur de gândul ăsta. N-am voie să-l compar cu mine. Eu n-am avut vreo tulburare de dezvoltare. Privind cu ochi de adult pot spune că am avut ceva tulburări de integrare senzorială (m-am dat o singură dată pe tobogan) şi anxietate cauzată de mediul în care am crescut.

De data asta, dacă totul e bine şi sper ca David să-şi revină, voi merge eu cu el la serbare. Intotdeauna eram la serviciu cu multă muncă, cu ultimele întâlniri înainte de Crăciun sau eram însărcinată cu George sau eram pur şi simplu cu George bolnăvior acasă când David avea serbări.

Dar de data asta, David merge cu mama la serbare.

(va urma)

Îți recomandăm și

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa