Mi s-a schimbat tare mult programul, de când Ilinca merge deodată cu George la terapie, am doi copii de pregătit dimineaţa. Dar tot am noroc că se trezeşte Gyuri primul, îl pregăteşte pe David de şcoală şi îl duce, între timp eu schimb copiii mici şi le ofer prima porţie de lapte a zilei.
Mai apoi nu ştiu cum trec cele două ore până pleacă ei la terapie, cert este că nu apuc să fac foarte mult, cel mult mă ocup de vase, strâng haine uscate, pun o maşină la spălat, fac paturile, dar tot sfârşesc într-o mare de jucării împrăştiate cât e casa de mare sau mică.
Ceea ce e neplăcut mai ales că după ce pleacă ei, vreau să pun aspiratorul în funcţiune şi pierd timp preţios. La 11:30 cel târziu plec spre şcoală după David.
Fac cumva şi reuşesc să termin curăţenia, reuşesc să fac şi un duş şi să ies la timp cu o listă de cumpărături. De cele mai multe ori ajungem la ora 13:00 acasă. Timpul trece repede, nu terminăm lecţiile înainte să ajungă piticii acasă. Alteori, mă apuc de gătit. Gătesc destul de mult, dar nu mai gătesc chestii extreme de complexe gen, prăjituri cu foi sau feluri ce necesită mult timp şi multe etape de preparare. Nu prea am cum, copiii mici sunt tot în picioarele mele.
Dar ca idee generală, tot timpul am ceva gătit în frigider, chiar mai multe feluri, noi obişnuim să mâncăm uneori mâncare gătită şi seara.
În zile ca acestea mă întreb cum voi reuşi să le fac pe toate după o slujbă full-time şi cât de puţin timp voi petrece cu copiii. Dar ne aşteaptă ani grei şi un viitor, poate nu prea luminos. Iar eu asta fac de când e David mic, merg la muncă, apoi vin acasă şi sunt ca voi toate, dornică să pun ceva bun pe masă şi să fie casa curată, pe cât se poate într-o casă plină.
Mă frământă tot felul de întrebări legate de viaţă, de moarte, de soartă. DE CE?
Sunt miliarde de oameni pe pământ şi totuşi, nouă ni se întâmplă asta. Nu trebuie să-mi spuneţi că sunt lucruri mai grave pe planeta asta, ştiu.
La astea mă gândesc când fac curat şi singurul lucru ce mă împiedică să nu mă dau cu capul de pereţi este un covor curat. Uneori sănătatea mintală este foarte uşor de întreţinut, ocupându-ţi mâinile sau făcând cumpărături sau privind la un film la cinema. Sunt ca nouă dacă fac vreuna din cele de mai sus. Doar să nu verse nimeni vreo pungă de pufuleţi în mijlocul bucătăriei că mi se prăbuşeste lumea. Noroc că se reconstruieşte repede.
Aşa a fost şi cu David. Mi-am făcut un blog culinar ca să nu-mi pierd minţile. Apoi am făcut un blog despre David când mi-am dat seama că lucrurile încep să se mişte în direcţia bună. Am înţeles atunci că era posibil şi fără 40 de ore de terapie pe săptămână şi fără un terapeut care să urmeze cu sfinţenie un program de intervenţie personalizat.
N-am luat-o razna şi nu am de gând să o fac nici acum. Sigur, dacă aţi întreba pe mulţi, ar spune că sunt dusă cu sorcova demult. Dar ce nu face o mamă pentru copiii ei!? Eu vreau în jurul copiilor mei oameni cinstiţi şi cu simţul onoarei la purtător. De la asta nu voi face rabat niciodată pentru că felul în care eu trăiesc trebuie să fie un exemplu pentru ei.
(va urma)
