Uneori sunt epuizată. Vedeţi voi, eu sunt genul care oriunde ar pleca; la muncă sau la cumpărături, nu-i poate lăsa pe ai ei acasă fără cel puţin trei feluri de mâncare în frigider, cu casa curată, biberoanele sterilizate, hainele strânse etc. Nu-mi cere nimeni să fiu aşa, nu-mi impune nimeni nimic , aşa sunt eu.
Sigur după vreo 4 ore când mă întorc, casa e cu susul în jos. Cel mai mult ador merişoarele si stafidele lipite de mocheta din cameră sau boabele de struguri stropşite prin bucătărie. Ador să simt tălpile papucilor mei de casă lipindu-se de ceva fruct dulce mestecat şi scuipat pe jos de vreun bebeluş ţâfnos. Piticii sunt la fel de lipcioşi pe mâini şi pe guriţă, ca şi bucăţele de banana sau de struguri pe care le-au mâncat. Îmi urcă tensiunea cu cel puţin 20 de unităţi. Si peste toate, David mă întreabă ceva de genul de ce n-am mai stat în oraş şi am venit aşa de repede ca să-i stric distracţia? Căci şi el trebuie să strângă măcar jucăriile, să-şi facă ghiorzdanul etc.
Soţul meu nu se stresează aşa tare cu asta. Face treaba prin casă, dar nu la stilul meu maniacal. În plus, spaţiul nostru în casă este atât de mic încât fără exagerare unii pereţi sunt folosiţi până în tavan. Nu mai avem unde şi cum să facem ordine.
Dar şţiu, sau cel puţin intuiesc, de unde vine chestia asta cu ordinea, curăţenia. E cel mai probabil nevoia mea de a simţi că pot controla ceva în viaţa asta, că iau un obiect şi îl pun la locul lui pe raft sau într-un dulap. De acolo n-ar trebui să se mişte. Teoretic. Practic, George mişună aproape peste tot. Aşa că avem scaune legate de masă, uşi la bufet şi dulapuri blocate. Dar mereu uit câte ceva deschis. Întâmplarea mea preferată de ieri este cea cu tarhonul tocat împrăştiat prin bucătărie după ce tocmai făcusem curat.
Gyuri al meu n-are nevoie de “artificii” dintr-astea ca să se simtă împlinit şi să nu o ia pe câmpii…
Eu sunt dezechilibrată, aşa mă percep de multe ori. Pe soţul meu nu-l înţeleg. Uneori, nu înţeleg de unde îşi ia puterea. Le face pe toate aşa… nu ştiu, natural. E un optimist din fire, are şi el momentele lui mai grele.
Chiar dacă în viaţa lui a trecut prin nişte întâmplări absolute oribile, nedreptatea nu l-a doborât niciodată şi nu l-a îngenuncheat şi nici nu i-a zdruncinat încrederea în Dumnezeu. Necazurile l-au făcut mai puternic pe Gyuri al meu, el vorbeşte despre pitici şi reuşita sau ieşirea lor din autism ca despre o chestiune de timp, despre o chestiune surmontabilă, aşa cum a fost pentru David.
„Este doar autism, zice Gyuri, din asta se mai poate ieşi’.
Urăsc să recunosc, dar are dreptate într-un fel. Noi am mai parcurs drumul acesta alături de David. Dar cum să mă mulţumesc sau cum să mulţumeşti că ţi s-a dat asta, când altora li s-au dat copii fără nici un fel de probleme?
Cum să cred că mai putem reuşi nu o dată, ci de două ori? Cum să-mi păstrez speranţa vie, când ziua copiilor noştri mai mici este un şir de stimulări senzoriale fără sfârşit? La finalul unei zile cu George şi Ilinca, orice părinte s-ar simţi epuizat şi lipsit de speranţă. Eu nu fac excepţie.
Mă hrănesc cu imaginea lui David, cu succesele lui. Mi se pare că se înmulţesc succesele lui şcolare. Acasă citim şi mă încântă că începe să descopere istoria prin povestirile patriotic-istorice ale lui D. Almas.
Se uită pe Google la monumentele din Roma, la Columna lui Traian şi mă întreabă dacă am putea merge vreodată la Roma, cât de scump este şi dacă vom avea vreodată bani. Îl mint şi îi spunem că mergem sigur într-o zi.
Mai degrabă, sper să meargă singur sau cu familia lui într-o zi.
Familia asta este ocupată acum să-i salveze fraţii.
(va urma)
