Viața cu autism. Ep. 158. Speranța îmi lipsește cu desăvârșire. Poate serviciul mă va ajuta

Viata cu autism, de Marina Neciu

Aș avea atât de multă nevoie de mama. Să-mi spună că va fi bine, că pot să trec prin asta din nou și din nou. Dar mama nu mai făcuse asta de vreo zece ani. Acum, că am pierdut-o definitiv, mi-am pierdut “plasa de siguranță”, cum spunea un personaj într-un serial pe care îl urmăresc. “Când îți pierzi și ultimul părinte, îți pierzi plasa de siguranță”. Este adevărat. Chiar dacă mama nu mă mai ajuta demult, ba, din contră, trebuia să o ajutăm noi, rămâne în mine sentimentul că de-acum am rămas singură pe lume. Așa măritată și cu copii în grijă cum sunt, mă simt a nimănui.

Iar eu trebuie să rămân concentrată pe copii.

Copiii sunt mai mereu bolnavi. Pe lângă grijile legate de viroze mai ușoare sau mai severe, mă mai gândesc și la dezvoltarea lor. Când George este bolnav, nu poate merge la terapie. Dacă nu merge la terapie, nu are nimic structurat de făcut.

Nu, terapia lui George nu merge așa cum mă așteptam! Credeam că până spre trei ani va face atât de multe. Peste tot citisem că terapia începută devreme crește șansele recuperării. Nu e chiar așa. George face puține ore, cam 6, 5 ore pe săptămână și mai merge de două ori pe săptămână și la Grădinița Malteză. Dar nici David nu făcuse mai multe ore de terapie pe săptămână. Și da, sunt frați, sunt autiști, dar sunt persoane diferite. Și la David a mers greu recuperarea. Așa mi se spune, dar de ce mie mi se pare că a mers mai lesne?

David e acum la birou, își face tema la matematică pentru mâine, deși mâine va sta acasă, are o viroză destul de urâtă. Nu are febră și în fiecare zi face câte o temă măcar. Ca să ținem pasul cu colegii. Pe când făcea terapie, nu-mi imaginam astfel de zile, el făcând înmulțiri cu cifre mari la aritmetică sau învățând pronumele personal sau substantivul la gramatică.

Dar a venit ziua asta. Îmi doresc o astfel de zi pentru George și Ilinca. Trebuie să am răbdare niște ani, să mă lupt, să insist, să trag de ei și, mai ales, să sper.

Speranța îmi lipsește cu desăvârșire deocamdată.

Nu pot să mă prefac și nu pot fi cum cred alții că ar trebui să fiu. Nu o să pretind că sunt altcineva decât sunt. Am luptat mult cu mine însămi ca să pot fi naturală și sinceră, fără ascunzișuri, fără povești ipocrite.

Mă întreb cum am putut să rabd anii în care David a fost atât de grav afectat că o ținea doar în țipete. Mă ajuta serviciul, cu siguranță. Oricât de obosită eram, îmi deturna gândurile negre spre ceva constructiv și plăcut în același timp. Serviciul era ceva al meu, ceva în care am reușit să performez cu destul de mult succes. Anul acesta trebuie să mă întorc. Dar cum mă împart între trei copii și-era să scriu Buni-intrasem în 2018 cu gândul acesta.

Poate serviciul mă va ajuta să mă simt altfel, să simt că îmi reușește și mie ceva. Am nevoie să mă simt împlinită profesional. Deși s-ar putea să simt sfâșiată că voi fi departe de copii. Iar grija copiilor va cădea exclusiv asupra soțului meu. E greu să te concentrezi la serviciu când copiii sunt bolnavi sau când autismul mușcă din comportamentul lor. Dar probabil că aș deveni o mamă mai bună, i-aș aprecia și iubi mai mult decât o fac deja.

Acum resimt din plin tulburarea lor de spectru autist și am nevoie de o oarecare distanță. În afară de a scoate copiii la plimbări în jurul casei, ies în medie afară singură o dată la 2-3 săptămâni. Așa este de aproape 3 ani. Cred că m-am sălbăticit deja…

(va urma)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa