„O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu”
(M. Eminescu, „O, mama…”)
Ai plecat în somn, ai adormit, mi s-a spus. Mi-a adus doar puţină alinare gândul că sufletul tău s-a desprins fără durere şi fără agonie şi te-ai dus în pace. Ultima dată când te-am văzut, dormeai, dar nu era somnul cu care m-ai obişnuit de atâţia ani, de când casa mea a devenit şi a ta. Nu am lăsat infirmiera să te trezească, pentru că nu te trezeai usor, deşi a insistat. Mi s-a făcut milă, mă temeam să nu te sperii sau să nu-ţi provoace vreo durere trezirea. Îţi adusesem haine moi şi confortabile ca să-ţi fie cald şi bine.
Îmi făcusem speranţe, aşa credeam, că îţi vei mai reveni după tratamentul în spital, că vei mai reuşi să te ridici din pat, că nu vei mai dormi atât de mult, că vei putea respira şi înghiţi mai uşor. Cum să mă gândesc că vei pleca? Pentru mine oricând ar fi fost prea devreme.
Nu conta că nu mai ştiai cine sunt de 4 ani, nu conta că trebuia să-ţi schimb scutecele şi să te spăl ca pe bebeluşii mei. Nu conta că nu înţelegeai nimic din jurul tău. Nu conta că nu puteam pleca de acasă, că nu te puteam lăsa singură. Nu conta nimic decât faptul că erai mama mea.
Cât de pustie e casa fără tine! Eu încă mai scot o farfurie în plus, încă tresar când nu te văd aşezată pe pat, iar soţul meu se uită prin magazine după cele necesare ţie.
Cum să ne obişnuim cu absenţa ta? Cum să mă obişnuiesc cu faptul că voi intra în casă şi nu te voi mai vedea vreodată în locul obişnuit?
David te-a privegheat şi te-a petrecut la locul de veci. El este ultimul pe care l-ai uitat. A fost multă vreme ca un far călăuzitor pentru mintea ta. Nu a plâns, dar l-a afectat plecarea ta. Mereu mă întreabă ce faci tu acolo unde te-ai dus. Ii spun ce zice tradiţia ortodoxă despre vămile văzduhului, despre cât de importante sunt rugăciunile noastre acum, îi spun că trebuie să îl rugăm pe D-zeu să te ducă în rai. Aşa cum s-a rugat părintele în timpul slujbei de îngropăciune:
„Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, Cel care ai călcat moartea şi pe diavol l-ai surpat şi ai dăruit viaţă lumii Tale, Insuţi, Doamne, odihneşte sufletul adormitei, roabei tale, Doina în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea. Si orice greşeală de a săvârşit cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul, ca un Dumnezeu bun şi iubitor de oameni, iartă-i! Că nu este om care să fie viu şi să nu greşească; numai Tu singur eşti fără de păcat, dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul Tău este adevărul.”
Trebuie să cred asta, că îi e bine acum, trebuie sa cred că îngerul păzitor care îi arătă împrejurimile lumeşti şi cele nepământeşti i-a arătat şi i-a adus aminte că are două fiice şi că are patru nepoţi, că am iubit-o şi că ne-am luptat cu boala ei. Sper că îi arată cât de rău ne pare că ne-a părăsit.
Mă rog ca ea să fie împăcată acolo, chiar dacă nu m-a mai putut ajuta de când am familie şi copii. Ea era deja bolnavă, a trebuit să o sprijin eu. Este o mândrie pentru mine că am putut să o ajut, că am compensat cumva viaţa urâtă pe care a avut-o.
Ne-am greşit mult una alteia, dar cred că la final am învăţat să ne iertăm atunci când a fost cu adevărat nevoie.
În amintirea celei care a fost Doina Boeriu (29 septembrie 1943-29 ianuarie 2018), mamă şi bunică iubită
