-David, chiar nu vrei să te faci terapeut? l-am întrebat din nou într-un moment în care iarăşi avusese o intuiţie bună legată de autism în general.
-Nu, mama, ţi-am mai spus, e o meserie prea grea, mi-a răspuns David pe un ton uşor exasperat.
-Dar ce-ai vrea totuşi să te faci?
A început să râdă:
-Leneş, vreau să mă fac leneş, să stau toată ziua!
A continuat să râdă. Râde pentru că noi îl învăţăm exact contrariul, că toată lumea are responsabilităţi, mai mici sau mai mari. Mai ştie, şi încă foarte bine, că el însuşi a făcut eforturi urişe ca să surmonteze dificultăţile autismului. Aşa că i se pare amuzant.
Nu vreau ca fiul meu să devină o persoană care să aştepte totul de-a gata, să fie egoist. Vreau să ştie că viaţa este frumoasă, dacă alegi să o priveşti într-un anume fel, dar că ea nu e mereu simplă sau uşoară.
Cumva, eu am fost crescută altfel. Nu mi s-a vorbit niciodată despre nimic ce depăşea sfera învăţatului sau a temelor. Treaba mea era să-mi fac temele, nu am fost cooptată niciodată în nici o activitate casnică. Doamne fereşte, dacă aş fi învăţat să spăl un vas sau să fierb un ou? Nuuuuuuu, mai bine m-am dus între străini cu groază, tremurându-mi mâinile de emoţii să nu mă stropesc cu uleiul fierbinte de la cartofii prăjiţi?!
Cum ne creștem copiii
Mama mea nu a ştiut că pentru a fi pregătit pentru viaţă, un copil are nevoie de mai mult decât să-şi facă temele. Eu aş fi avut nevoie să învăţ să gestionez un mic buget, să aşez o masă, să fac ceva rapid de mâncare. Am învăţat totul aproape printre străini, străduindu-mă să-mi amintesc cum le făcea mama.
Nu vreau ca acelaşi lucru să li se întâmple şi copiilor mei.
Recunosc că David nu ştie să-şi lege singur şireturile. Nu încă.
Dar trebuie să arunce ambalaje, să pună farfuriile murdare în chiuvetă, să strângă jucăriile, să pună hainele murdare în maşina de spălat. A început să-şi facă singur ghiozndanul, ba chiar să-şi pregătească şi sendvişul. Vor mai fi şi altele pe măsură ce va creşte.
Toţi copiii au nevoie de mici responsabilităţi casnice. Viaţa lor nu trebuie să fie paralelă cu cea a familiei. Cred că până la o anumită vârstă copiii pot şi trebuie să meargă împreună cu părinţii la evenimentele de familie. Nu-mi imaginez că atunci când David va avea 14 sau 16 ani, va merge doar cu prietenii şi nu cu familia.
Copiii trebuie să se pregătească pentru viaţă, dar nu bazându-se pe anturaj, ci pe familie. Educaţia se face în familie, numai aşa ei învaţă despre pericole şi cum să se ferească de necazuri. Tot în familie copiii învaţă, că orice s-ar întâmpla în viaţa lor, pot să le spună părinţilor cu încredere. Ei trebuie să ştie că au unde să se întoarcă, că „acasă” va fi mereu casa părintească.
Îmi doresc ca David şi fraţii lui să se gândească mereu la căsuţa noastră, să aştepte cu drag şi nerăbdare să se întoarcă acasă, la noi, oriunde îi va duce viaţa.
Există oameni care cred că ştiu de pe acum ce vor deveni copiii lor. Eu nu. Eu cred că indiferent cât de bine ţi-ai educa copilul sau sub orice stea s-ar naşte, bolnav ori sănătos, nimeni nu ştie ce îl ateaptă. Trebuie să sperăm şi să ne rugăm să fie bine.
Să nu uităm că ei nu sunt aici ca să ne facă nouă pe plac, să ne împlinească nouă visurile. Ei trebuie să-şi făurească şi să-şi trăiască propria viaţă.
Tot ce putem face pentru ei este să le împărtăşim din experienţa noastră de viaţă, atât lucurile plăcute, cât şi cele neplăcute.
