Am un loc al meu, am nevoie să mă retrag uneori în deplină singurătate. Uneori e un loc fizic sau alteori unul în care îmi poposeşte mintea atunci când nu mai pot.
Am nevoie de plimbarea pe străzile animate ale Clujului. Îmi place să mă pierd între oameni. Mă ajută să mă regăsesc. Sau alteori visez la vremuri mai bune, visuri pe care nu le împărtăşesc nimănui.
Ştiu că se va termina cândva şi cumva, că orice început are şi un sfârşit. Până atunci trebuie să le facem pe toate cât de bine putem. Dar într-o zi se va sfârşi. Iar asta mă alină. Într-o zi mă voi putea opri din alergat, într-o zi timpul nu va mai pune atâtă presiune pe mine şi atunci poate voi uita de nopţile nedormite, de grijile pentru copiii mei.
Atunci voi putea spune deplin: „Nu, n-a fost vina mea”. Am vrut doar sa trăiesc frumos, să am copii sănătoşi, ştiţi voi lucrurile alea banale pe care de obicei lumea le obţine fără un efort special.
Mă uit la Ilinca, ce frumoasă este! A început să facă şi ea „cucu-bau” în diverse moduri, iniţiază jocul fie întorcând capul într-o parte şi apoi privindu-te în ochi şi râzând, fie ridicând un obiect în dreptul ochilor şi coborându-l apoi şi iar privind adultul în ochi.
Totuşi, nu-s deplin mulţumită. Ceva tot nu e chiar cum aş vrea.
Lumea zice uneori că am aşteptări mari de la un copil de un an. Dar lumea habar nu are de nimic, lumea nu trăieste în locul meu şi viaţa mea ca să ştie cum e. Foarte puţini ştiu cum e să creşti un copil cu autism, şi mai puţini ştiu cum e să creşti doi.
Statistic şi ştiinţific vorbind, Ilinca nu ar avea risc atât de mare să fie autistă pentru că e fată. Doar unul din patru copii cu autism e de sex feminin.
Cine ştie? Poate dacă am fi avut doar fete, nu am fi aflat despre autism decât din articole de presă şi de la televizor.
Ce bine ar fi fost. Nu m-ar fi ştiut nimeni şi aş fi dus o existenţă liniştită şi relativ lipsită de frământări. M-aş fi lăudat cu copii tipici, nebănuind ce mare dar e cel al sănătăţii. Nu, autismul nu e boală, dar când felul ăsta diferit de a fi e o piedică pentru o viaţă împlinită, ce-ar trebui să simt eu ca părinte?
Nu ştiu dacă aş fi fost o mamă mai bună sau mai rea decât sunt astăzi. Poate aş fi fost mai infatuată, aş fi spus că mi se cuvin copiii ăştia. Că îi merit, că nu rebuie să fac nici un efort cu ei. Dar în viaţa şi realitatea prezentă, copiii ăştia, cel puţin băieţii sunt diferiţi şi a trebuit şi trebuie să lupt pentru ei.
Nu mă întrebaţi dacă merită. Nu pot să văd viaţa mea fără ei.
Este greu, este deprimant şi este sfâşietor să faci asta cu anii, neştiind de fapt dacă ei vor fi bine în cele din urmă, dacă viaţa va fi blândă cu ei, dacă vor avea o existenţă împlinită în ţara asta care îi tratează îngrozitor pe cei diferiţi.
Am speranţa că se poate. În fiecare zi trebuie să mă trezesc şi să adorm cu speranţa asta. Când eşti părinte nu se poate altfel.
Oricare ar fi problemele copilului, el merită părinţi care să lupte pentru el, care să nu se resemneze oricât de grea sau de lungă ar fi lupta.
Răplata va fi un copil care şi-a atins potenţialul maxim şi o conşţiinţă împăcată a părintelui care a dat ce avea mai bun pentru copiii lui.
(va urma)
