-Nu mai pot, nu mă mai înţeleg cu el şi e mare parte din cauza nesomnului. Trebuie să-i dăm ceva! am urlat aproape la soţul meu.
Am cedat. Insomniile astea ale lui David nu trec de la sine, e clar după aţâţia ani. Am refuzat mereu medicaţia pe termen lung. Mai foloseam romergan în perioade de criză, de exemplu la schimbarea orei care-l dădea complet peste cap. Dar acum nu mai pot. Sau poate eu aş mai rezista. Dar nu mai pot să-l văd aşa pe David. E mereu furios, pus pe ceartă, caută să se stimuleze în loc să facă ceva constructiv.
E ora 21:45 şi David a adormit. A adormit încercând o ultimă dată să mă contrazică. Dar n-a mai avut forţă. A adormit înaintea lui George care dormise destul de mult şi de târziu după-amiaza. Copilul meu, David, insomniac de la doi ani şi jumătate a dormit peste nouă ore.
L-am urmărit ziua următoare. Nici un efect advers al melatoninei. Desigur, David este un copil dificil. Mult mai dificil de educat decât marea majoritate. Nici un medicament de îmbunătăţire a calităţii somnului nu poate modifica într-atât comportamentul lui încât să pară că nu mai e autist. Oricât ar încerca unii părinţi să se consoleze, copiii cu autism devin adulţi cu autism. Sigur că pot fi adulţi pe deplin funcţionali, dar tot în spectru vor fi mereu.
Pentru că de fiecare dată când scapă de un comportament nedorit apare altul. Este modul lor de a elibera tensiunea nervoasă acumulată.
Melatonina ne-a fost recomandată de neuropsihiatrul infantil. Este, cred, o mare greşeală să refuzi ajutorul profesionist. Chiar dacă psihiatrii şi neurologii sunt şi ei dezarmaţi în faţa autismului şi a problemelor lui. Nu voi încerca pentru copilul meu ceva, vreun remediu, doar pentru că aşa am citit eu undeva sau pentru că şi alţi părinţi o fac.
Romerganul, care ne fusese recomandat de multe ori de neurologi, îl linişteşte însă copilul nu adoarme mai repede. Era clar însă că nu mai puteam continua aşa. Despre melatonină mai citisem aici însă am ezitat multă vreme. Neurologul ne-a recomandat-o şi ne-a spus că e mult mai uşoară decât Romerganul.
Mă uit la el. Doarme. E liniştit. Rămâne opoziţionist, dar se concentrează mai bine. Incepem temele fără ceartă. Ne mai ciocnim sporadic când se deconcentrează sau se stimulează auditiv stâlcind cuvintele.
Deci aşa sunt serile pentru voi, restul părinţilor? Vă uitaţi la ei dormind şi mulţumiţi pentru ziua ce-a trecut? E minunat că am ajuns să fac şi eu asta!
Am trei copii adormiţi şi nu-mi vine să cred. Închid ochii. Mereu adorm aşa auzind fiecare mişcare, icnet sau tuse de-a lor. Doamne ajută să crească sănătoşi! Să fim şi noi sănătoşi să-i putem creşte!
Mă trezesc noaptea pentru Ilinca. Mai nou şi pentru George care a revenit la o porţie de lapte la 4 sau 5 dimineaţa. Aud şusoteli. Deschid ochii, întorc capul înspre holul luminat de un bec slab şi văd o umbră. Mă înfior. Am doar o senzaţie groaznică că mi-a intrat cineva străin în casă în toiul nopţii. Ingrozită, pun mâna pe soţul meu. Până să se trezească identific umbra. E mama mea. Stă în pragul camerei noastre, parcă ar intra, bate din picioare ca şi cum ar vrea să păşească şi nu are curajul. Are halucinaţii. Vorbeşte cu halatul meu agăţat de un suport în pragul uşii. Mă îngrozesc mai tare, îi zic soţului să o ia să o conducă înapoi în patul ei. El e adormit, nu pricepe ce vreau.
Imi dau seama că pot chiar eu face asta. Doar că nu pot scăpa de senzaţia asta de spaimă.. O mai pusesem ceva mai devreme în pat la miezul nopţii. Nu avea chef de somn, ci de ducă. Deci nu doarme de trei ore. Patul ei e răvăşit. Pătura e rulată, o desfac. Din ea cad tot felul de lucruri, borseta ei cu medicamente, un papuc de casă. Cearceaful e îndesat în faţa de pernă. Fata de pernă e sfâşiată, Se aşează în pat, dar refuză să se întindă. O împing uşor în direcţia dorită, dar se ţine tare. In cele din urmă, cred că realizează ce înseamnă “culcă-te”. E de fapt una din puţinele comenzi verbale pe care le mai întelege. Zece minute mai târziu doarme dusă. Dimineaţa la şapte e atât de palidă încât îmi pare moartă. In momente ca astea mă stăpânesc să nu ţip. La câţiva metri de mine dorm trei copii. Mă uit mai cu atenţie şi văd că respiră normal, e doar epuizată.
Mama mea a intrat demult pe drumul fără întoarcere al demenţei. Mai bine nu va fi niciodată. Starea ei se deteriorează rapid. Am ştiut că a început sfârşitul când a uitat cine e David. L-a uitat pe David înainte să se nască George. Când eram însărcinată cu George mă întreba în fiecare zi când se va naşte bebeluşul. Deja nu mai ştia că sunt fata ei. Când eram însărcinată cu Ilinca nu mai ştia că un alt bebeluş e pe drum. Acum se uită prin noi de cele mai multe ori. Mă bucur doar când spune “frumos bebeluşul” sau când lui George îi zice “fetiţa”.
Rămâne doar ruga.
(va urma)
