Mi-e teamă că prietenii mei nu-s reali pentru că sunt prea buni ca să fie adevăraţi. Noii mei prieteni care au apărut de niciunde…. E exact ca în poveşti când Făt-Frumos este ajutat în drumul iniţiatic de tot felul de personaje fantastice.
Spuneam despre George că e copilul meu ghinionist. Totuşi el are în jur mai multă lume decât a avut David vreodată. Pentru David nu s-a oferit nimeni să ne ajute cu plata vreunei ore de terapie, pentru David şi pentru noi nu s-a oferit nimeni să ne facă viaţa mai uşoară sau să se îngrijească de sănătatea mea.
Nouă nu ne-a deschis nimeni uşa când David avea nevoie de copii tipici de vârsta lui, ba dimpotrivă s-au ferit de el şi de noi. George e mai norocos.
Prima lui interacţiune cu copilul de vârsta lui s-a petrecut si ce nororc că erau să se ciocnească, Doar atunci George i-a aruncat o privire scurtă lui R.
Trebuie să recunosc că ma bucur atât de mult să am prieteni adevăraţi. Trebuie să recunosc că-mi pare atât de rău că mi-am irosit ani din viaţă investind în relaţii de prietenie oarecum unilaterale. Imi pare rău, dragi foşti prieteni că v-am obosit cu poveştile mele despre viaţa cu autism, că v-am obosit şi v-am pierdut timpul preţios cu petrecerile copiilor mei.
Mă bucur că nu suntem singuri, în sfârşit nu mai suntem singuri. Nu am aşteptări, anii ăştia în care m-am simţit însingurată sau chiar trădată şi-au pus amprenta pe percepţia şi judecata mea.
Incerc să mă văd prin ochii prietenilor, am avut mereu o problemă cu încrederea în sine din cauza mediului în care am crescut. Respectul pe care mi-l arată, vorbele pe care mi le spun, că nu sunt singură, că sunt aici pentru mine şi pentru noi, că merităm o viaţă mai bună, că vor să ne facă viaţa mai uşoară; mă fac să petrec ceasuri meditând la ele. Mai cu seamă ceasurile în care nu pot să dorm.
Mai e ceva. Una din prietenele mele mi-a spus: ”Puteam fi eu în locul tău, putea să i se fi întâmplat copiilor mei.”
De-asta sunt cei ca ei prietenii noştri; pentru că ei ştiu că viaţa e fragilă, că boala şi moartea nu aleg, că oricine poate avea parte de mari încercări şi necazuri.
De data asta le avem noi. Sau şi de data asta. Dar cred că acum victoria va fi a noastră şi a prietenilor. De data asta cred că voi putea spune că nu am fost singuri.
Oare peste 10 ani vom fi si noi nişte părinţi relaxaţi şi vom zâmbi recunoscători alături de prietenii noştri? Ne vom aminti împreună cum era George la vârsta asta şi ce greu a fost să învingem şi de data asta?
Singurătatea părinţilor cu copii cu nevoi speciale este extrem de apăsătoare. E greu oricum să-ţi mai faci prieteni de la o anumită vârstă, mai ales când ai familie, iar sistemul de valori sau pasiunile comune sunt greu de găsit.
Dar asta nu înseamnă că este imposibil. Credeam deja că e imposibil pentru că nici unul dintre noi, nu-şi face uşor prieteni. Dar iată că se întâmplă. Ni se întâmplă.
Doar George nu îşi ştie face prieteni deloc. Dar are vreme. Numai să progreseze.
Eu le mulţumesc prietenilor mei că mă ajută să visez. Că datorită lor am început din nou să sper la vremuri mai bune. N-am mai făcut asta de foarte mult timp.
(va urma)
