Sărmanul David! Nu reuşesc să mă ocup cum trebuie de el. E greu de mobilizat, sper să mai lucrăm, să mai recapitulăm la matematică şi la comunicare, să mai citim.
De mult n-am mai fost cu el undeva, măcar la Cluj. Intotdeauna am fost prea ocupaţi cu bolile lor, ale copiilor, cu plimbatul lui George pe la medici, pe la psihologi, la terapie.
Dar într-o zi am reuşit. A fost o zi frumoasă. M-am tot uitat cu mirare la David.
Avusese o zi bună, a fost una din zilele alea în care autismul nu s-a arătat chiar deloc. Incerc să nu uit că el, autismul, e mereu după colţ gata să atace.
A avut răbdare David la cumpărături. Am mâncat şi apoi a cerut să mergem acasă. Părea obosit. Dar am pierdut autobuzul de Gil[u pentru că a vrut să mergem cu tramvaiul înspre staţia de la gară. Am făcut apoi cel mai potrivit lucru pentru o seară frumoasă de vară. Ne-am dus în Parcul Central din Cluj-Napoca. Nu-mi venea să cred cât era de plin. Din păcate, clujenii nu au la dispoziţie prea multe locuri verzi în oraş, aşă ca parcul e arhiplin seara pe răcoare.
I-a plăcut mult lui David, am băut sucuri şi apă,ne-am răsfăţat cu vată de zahăr şi floricele de porumb caramelizate. Am petrecut două ore relaxante şi am ajuns acasă la aproape 10 seara.
Nu am făcut mare lucru. Am fost doar noi doi. De asta are nevoie.
-De-abia aştept să ajungem acasă! mi-a zis când am intrat pe strada noastră.
-De ce, David?
-Aşa…
N-a spus că îi e dor, dar îi era. Lipsisem şase ore cu totul din care vreo două le-am petrecut pe drum.
Ce bine că te-ai întors la noi, David! Ce bine că ni s-a oferit şansă să te cunoaştem cu adevărat. Mai avem multe de făcut, David. Impreună, David! Tu eşti una dintre cheile terapiei fratelui tău. David, tu ai învins uriaşul, George ACUM se luptă cu balaurul. Trebuie să-l ajutăm să-l biruie!
Copiii noştri… Am face orice sacrificiu pentru oricare dintre ei. Atât de departe merge dragostea de părinte. Imi doresc ca ai noştri copii să se cunoască bine, să se iubească şă se respecte, să-şi fie sprijin reciproc în vremuri grele.
In general, David iese la plimbare cu tati.
Ambii băieţi au o relaţie specială cu tatăl lor. Mai întâi s-a manifestat ataşamentul patern la David, la fel este şi la George. Când mergem amândoi părinţii la Autism Transilvania, la finalul şedinţei de terapie, George îmi aruncă o privire scurtă şi surprinsă şi apoi merge direct la Gyuri.
Mie îmi creşte inima de mândrie pentru că iubitul meu soţ este si el una dintre cheile spre sufletul lui George, aşa cum a fost şi pentru David. Mă mândresc ca femeie şi ca mamă că am putut să le ofer copiilor mei cel mai bun tată din lume, unul care nu doar că nu ne-a părăsit, ci a fost şi este alături de ei pe drumul recuperării.
N-am ce să-mi doresc mai mult decât sănătatea noastră şi a copiilor
(va urma)
