Viaţa cu autism. Episodul 100. Mi-e groază de clipa morţii ei

Viata cu autism, de Marina Neciu

-Ştii că a căzut? m-a întrebat soţul.

Eu eram afară, întindeam rufe la uscat.

M-aş fi panicat, dar mi-am dat seama că nu pare îngrijorat, asa că cine a căzut nu poate fi grav.

-Cine a căzut? l-am întrebat.

-Buni, îmi explică el. Am intrat în bucătărie, ea era cu mâna în bolul de supă, am întrebat-o ce face, s-a speriat, s-a dat în spate s-a agăţat de un picior al scaunului, s-a dezechilibrat şi a căzut, noroc că am apucat să o prind să nu dea cu capul de uşa de la baie.

Am clătinat dezaprobator din cap. Buni are tot felul de accidente, de exemplu când caută ceva sub masa din bucătărie şi se ridică fără să-şi dea seama că trebuie să-şi ferească capul, sau faţă. Nu mai apreciază distanţele bine de foarte multă vreme.

-Hai, David! strig şi vine Buni în loc de David.

-Buni, nu pe tine te-am chemat.

-Nu? întreabă uneori, semn că a priceput că nu e vorba despre ea.

Dar nu mai ştie să se întoarcă la patul ei sau în bucătărie.

Uită. Uită tot. Uită că a mâncat acum cinci minute şi dacă-l vede pe David că ia o gustare, îl stresează venind tot mai aproape de masă şi găsind diverse pretexte să se apropie. Se ridică în picioare şi îşi răvăşeşte patul pe care uită mai apoi cum să-l aranjeze la loc.

-Mama, nu-mi găsesc un papuc de casă, zice David cu disperare. Vreau să merg la baie şi nu găsesc decât unul. Il cert pentru că tot timpul umblă desculţ şi îsi lasă prin casă la întâmplare papucii de casă. Uneori papucii lui sunt o piedică perfectă pentru George care cade şi se loveşte.

Căutam papucul cu disperare şi nu-l găsim. Ne resemnăm şi îi caut alţi papuci.

Două ore mai târziu, vecina mea care ne ajută cu Buni a găsit papucul lui David îndesat bine în faţa de pernă. Era atât de bine aranjat şi îndesat încât nu-l găsisem. Bănuiam că ea l-a luat.

De multe ori când stau la masa din bucătărie, Buni se apleacă de pe patul ei şi încearcă să-mi smulgă papucii de casă din picioare. Toată viaţa fusese obsedată că cineva îi fură din lucruri. Pe umeraşele de lemn ce le am de acasă, e scris numele ei de fată. Acasă, locuiam în curte comună cu rude apropiate şi număra clemele de haine de pe sfoara de afară. Acum doarme cu papucii de ei de casă sub pernă de multe ori.

Se uită atât de urât la Ilinca, cu ură, când bebeluşa e în scăunel în bucătărie la un metru de ea şi ţipă de încântare sau lalalizează. Momentele astea de ură alternează cu cele în care râde la „baieţel” cum o numeşte ea pe fetiţă.

Ii arăt cerceii, zice „da, da, fetiţă”, iar în secunda următoare iar se referă la ea ca la un băiat.

Seara adorm de multe ori cu gândul la moartea ei. Mi-e groază de clipa morţii ei ce va să vină. Într-un fel ea nu mai e deja, dar totuşi e. Cere atenţie şi îngrijire mai ceva ca un prunc. Toată viaţa mea se învârte în jurul ei.

Nu putem pleca mai mult de câteva ceasuri de acasă. Are zile când refuză să mănânce, pur şi simplu uită că e la masă şi stă în faţa farfuriei şi a furculiţei şi nu mai ştie ce are de făcut. Totuşi, prefer lucrurile aşa cum sunt decât să nu mai mai fie.

Iar eu sunt singura ce are dreptul şi privilegiul să o plângă pentru că eu am îngrijit-o şi mi-am asumat viaţa lângă un părinte cu mintea măcinată de demenţă. Eu mi-am asumat o viaţă fără linişte, cu griji şi fără vacanţe, cu cheltuieli imense pentru fiecare nouă problemă de sănătate a ei din care reuşim de fiecare dată să o salvăm.

(va urma)

 

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa