Viaţa cu autism. Ep. 212. Nu cer nimic pentru mine, cer pentru copiii mei. Iar asta v-o poate spune orice părinte de copil cu autism…

Viata cu autism, de Marina Neciu
viata cu autism

Sunt singură cu copiii acasă. Mă rog, sunt doar cu cei mici, numai ei fac cât o armată. Mi-am făcut planul. Fac mici chestii în bucătărie şi voi verifica des ce fac ei în cameră. O adorm pe Ilinca cu greu, iar George pare şi el somnoros. Sigur va adormi si el.

Dar nu e aşa. Până mă învârt eu puţin pe aici, George a scos toate hăinuţele Ilincăi din dulap şi le împrăştie peste tot.

După care s-a lungit în pat şi a început să fluture o punguţă în faţa ochilor. Am pus hainele la loc cu năduf. După ce m-am dus iar în bucătărie le-a scos şi le-a împrăştiat din nou. Ilinca nu are decât un dulăpior cu două rafturi, dar acolo sunt îngrămădite o grămadă de hăinuţe.

Apoi a reuşit să o trezească pe Ilinca pentru că se învârtea ţinându-se de pătuţul ei, dându-şi ochii peste cap sau privind pieziş, mârâind în acelaşi timp şi scoţând tot felul de sunete guturale. Ilinca s-a trezit speriată, urlând, cu greu am reuşit să o consolez.

Ca în multe alte momente grele, m-am întrebat cum am ajuns eu aici în situaţia asta.

Cu toţii cunoaştem oameni, poate nu chiar totalmente răi, dar oameni care fac rău în jurul lor şi am văzut că au copii sănătoşi.

Dar mie mi se întâmplă asta. Din trei copii, niciunul nu e aşa cum ar fi firesc să fie. Toţi sunt autişti. Îmi vine să urlu. Mă consolez, da, mă consolez ca mâine mă duc la serviciu.

Mă duc la serviciu şi clar nici în seara asta nu mă vor lăsa să dorm.

Gyuri râde şi îmi spune că la drept vorbind, abia mâine îmi începe concediul şi relaxarea la serviciu. Într-un fel, chiar aşa e.

Ceea ce e cam jalnic. Dar cumva trebuie să rămân întreagă la minte. Nu ştiu, nu pot să prevăd viitorul, dar nimic nu mă poate consola dacă George şi Ilinca nu vor fi bine. Orice succes al meu ar fi degeaba dacă ei nu sunt bine aici, pe pământ. Cred că am mai spus asta, o voi spune şi altfel, mi se pare de neconceput să mă consolez cu gândul că în viaţa de după moarte vor fi altfel, vor fi fericiţi. Eu cred că de-asta am fost lăsaţi pe pământ, să facem tot ce putem ca şi aici copiii noştri să fie cât mai bine.

Nu e nimic pe lumea asta să te consoleze de fapt.

Să cresc spiritual, să-mi duc crucea cu demnitate? Ce alinare poate să-mi aducă mie asta dacă ai mei copii nu câştigă nimic? Eu nu cer nimic pentru mine, cer pentru copiii mei.

Iar asta v-o poate spune orice părinte de copil cu autism. Că nu ne poate nimic consola pentru ce ni se întâmplă, pentru că orice reazăm ne-am găsi; în Dumnezeu, în prieteni, în familie, seara, când punem capul pe pernă, ne loveşte suferinţa şi deznădejdea.

Seara eşti doar tu singur cu durerea ta. Nu mai e nimeni să te consoleze. Mă obosesc cât pot de tare ca să pot dormi, ca să nu mă gândesc prea mult. În zilele când reumatismul îmi dă dureri mari mi-e teamă uneori să mă pun în pat pentru că atunci mă doare şi mai rău.

Iar dacă fizic nu sunt foarte puternică, încerc să mă ţin tare psihic.

Pentru că de multe ori asta poate trage după sine un fizic mai slab.  Sper să nu-mi slăbească voinţa. Ar fi cel mai groaznic lucru şi pentru mine şi pentru familia mea. Ar fi cred, similară cu tăiarea salcâmului din Moromeţii. La fel ar fi şi dacă Gyuri ar ceda în vreun fel. Noi ceilalţi am fi la capăt de drum. Ne avem doar noi pe noi.

(va urma)

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa