Sunt convinsă că orice mamă din lumea asta largă, trezită din somn în toiul nopţii, poate spune pe nerăsuflate cel puţin zece lucruri frumoase pe care şi le doreşte pentru copilul ei: să fie sănătos, să fie vesel, să aibă prieteni, să înveţe cu uşurinţă lucruri, să fie înconjurat de oameni buni. Și lista poate continua până la ziuă…
Şi noi, mămicile copiilor speciali, suntem la fel. Ba parcă, de când am descoperit şi acceptat că drumul alături de puiul nostru este unul mai deosebit, mai atipic, uneori mai dificil, parcă am devenit şi mai prevăzătoare decât înainte, parcă alegem cu şi mai multă atenţie lucrurile pentru copii, parcă toate simţurile noastre mămicești ni s-au amplificat şi sensibilizat de mii de ori.
Vorbeam de curând cu o prietenă, mămica unui băieţel cu autism, ascultând cu tristeţe toate peripeţiile sale din ultimele luni, toată lupta şi zbuciumul ei, toate căutările sale (eşuate) de a găsi un terapeut potrivit nevoilor copilului său. Dacă în cazul alegerii unei grădiniţe, de exemplu, procesul este destul de simplu, în cazul găsirii unui specialist potrivit copilului cu nevoi speciale lucrurile nu stau la fel. În aceste cazuri, extrem de importantă este relaţia din acest „triunghi amoros”: copil-terapeut-familie. Valoroasă este nu doar pregătirea terapeutului, cât mai ales „chimia” dintre el şi copil şi dorinţa sa de a învăţa în permanenţă, de a asculta muzica nerostită pe care acest copil o cânta, de a se strădui să îl înţeleagă cât mai deplin, scoţându-l din toate tiparele teoretice şi punându-l în contextul său real. Iar acest lucru nu este doar dificil, ci şi rar întâlnit, din păcate, de către noi, părinţii copiilor cu nevoi speciale.
În căutarea unui terapeut
Prietena mea dragă a luat decizia de a se muta împreună cu băieţelul sau, pe o perioadă nedeterminată, în alt oraş, departe de soţ şi de prieteni. Într-un oraş în care a găsit în cele din urmă un terapeut potrivit nevoilor copilaşului său. Pentru noi însă, din fericire, lucrurile au fost puţin mai simple. Am schimbat şi noi câţiva terapeuţi în cei patru anişori ai fetiţei noastre. Am găsit însă în cele din urmă un centru de terapie potrivit ei, un loc în care se duce cu drag şi în care a reuşit să facă progrese la care cu numai şase luni în urma doar visam, cum ar fi să folosească toaleta, să povestească prin semne ceva, să dea şi să primească obiecte la cerere şi multă altele care, pentru noi poartă „codul” autonomie. Este adevărat că nu ne-a fost uşor tot drumul acesta de căutări şi încercări până am descoperit Covoraşul fermecat. La fel de adevărat este că am încercat o perioadă şi terapia acasă, cu noi doi, mami şi tati, transformaţi în terapeuţi. Din punctul meu de vedere nu a fost cea mai bună perioadă nici pentru fata noastră, zăpăcită cumva de dublul rol pe care ni-l luasem şi tânjind din ce în ce mai mult după vremea în care eram doar mami şi tati – partenri de joacă, nici pentru frăţiorul sau, pentru care transformarea camerei lor în camera de terapie a avut efecte negative în plan psihologic şi, ca să fim sinceri până la capăt, nici pentru noi ca şi cuplu – a fost extrem de epuizantă lipsa unei delimitări minime între viaţa de familie şi „viaţa de terapie”.
„Vacanță la Centrul Covorașul fermecat”
Aşa încât acum, când demarează programul pentru copii cu nevoi speciale (retard psihomotor, autism, sindrom Williams, sindrom Down etc) „Vacanţă la Centrul Covoraşul fermecat” (pentru copii între 3-10 ani), vreau neapărat să vă spun şi vouă. Mergeţi, vizitaţi-i, staţi de vorbă şi poate veţi găsi acolo terapeutul potrivit puilor voştri. Şi poate, de ce nu, ne vom întâlni la joacă toată vara, vom povesti şi ne vom încuraja unii pe alţii. Eu sunt tare dornică de cunoştinţe noi, la fel ca şi toţi oamenii frumoşi de la centru!
