Și copiii diferiți merg în parc!

TOTUL DESPRE MAME

Cum îi ajutăm pe copiii cu nevoi speciale să socializeze 

 

Îmi vine destul de greu să mărturisesc că nu întotdeauna e simplu şi plăcut să ieşi în parc (sau în alte locuri publice) cu un copil cu nevoi speciale. Mult timp mi-a fost imposibil să suport privirile celorlalţi părinţi şi bunici de la locul de joacă. Însă, dincolo de asta, nu reuşeam să găsesc o metodă prin care să o fac şi pe Olga să intre în jocul celorlalţi copii, iar pe aceştia să o implice şi pe ea în pregătitul mâncării pentru păpuşi, jocurile cu mingea sau construitul de fortăreţe din nisip. Mi se părea imposibil! Olga nu este primul meu copil, însă tot ceea ce ştiam până atunci despre socializarea la locul de joacă nu se potrivea nicicum de data asta. Ea nu putea fugi după ceilalţi copii, nu vorbea, se ţinea după ei plină de admiraţie, fără însă a dori să participe în vreun fel. La fiecare zece secunde dădea din mânuţe, deschidea gura larg ca şi cum ar fi vrut să vorbească, însă tot ce ieșea erau doar nişte sunete ciudate. Copiii ceilalţi se uitau miraţi, întrebau de ce face aşa şi, în cel mai bun caz, o catalogau drept „bebeluş”. Or, cu un bebeluş nu te poţi juca chestii serioase, precum „de-a mama şi de-a tata”, nu?

Eram absolut disperată! Nu mai voiam să merg în parc. Îi pasam sarcina soţului meu, bifam „plimbat copil” pe ziua respectivă şi încercam să mă gândesc cât mai puţin la asta.

În realitate, însă, gândul mă chinuia în fiecare secundă. Cu ajutorul terapeutei noastre deosebite, Alina Porumboiu, am înţeles, cu timpul, ce se întâmplă de fapt: deşi spuneam că nu îmi pasă, mă simţeam în permanenţă observată atent de către ceilalţi părinţi, analizată şi catalogată drept o mamă-dezastru, care nu îşi poate vindeca copilul. Îmi era ruşine şi eram furioasă. Problema era la mine! Odată ce am înţeles acest lucru, m-am agăţat de singurul lucru concret şi pozitiv pe care îl aveam: reacţia copiilor – „e bebeluş”. Buuun! „E mai mică, da”, le răspundeam eu (deşi nu era). Am început să îi învăţ pe acei copii care o băgau în seamă cum să se joace cu ea fără a o dezechilibra, ce anume voia să spună atunci când scotea sunetele „ciudate”, să împartă şi cu ea jucăriile sau, uneori, să îi atribuie rolul de bebeluşul familiei din joc, de ce nu? Pot spune că atunci s-a întâmplat ceva la care nu m-am aşteptat: mămici şi bunici au intrat în vorbă cu mine! De unde până atunci stăteau deoparte, privindu-mă (pieziş, credeam eu), acum aveau şi ele prilejul de a-mi vorbi. Din fiecare poveste pe care mi-o spuneau, plecând de la dizabilitatea copilului meu, aflam că fiecare cunoştea pe câte cineva care are un copil bolnăvior sau că ele însele avuseseră ceva „de tras” cu micuţul lor. Nu mă mai simţeam atât de singură! Olga era super fericită, eu mă liniştisem, iar copiii… Ei bine, cred din tot sufletul ca şi copiii din parc au învăţat ceva din fiecare interacţiune cu ea.

Și eu am învăţat o lecţie importantă: cei din jur ne tratează exact în felul în care noi înşine ne tratăm, ne percep exact în felul în care vrem să fim percepuţi. Nu este greu să explici celorlalţi în ce mod diferit copilul tău face anumite lucruri sau să îi ajuţi să îl înţeleagă şi să nu se mai teamă. 

 

Sfaturi pentru părinţii din parc:

  • Încercaţi să vă uitaţi cât mai puţin insistent către copilul cu nevoi speciale sau către familia acestuia, oricât de greu ar fi.
  • Copiii cu nevoi speciale nu fac „crize” mai des sau mai furtunoase decât orice alt copil (să spunem, decât unul pe care îl catalogaţi în mod superficial drept „răzgâiat”). Iar dacă fac, acestea vin din frustrarea micuţilor de a nu putea face lucrurile pe care ceilalţi copii sănătoşi le fac. Fiţi înţelegători!
  • Evitaţi să folosiţi expresii de genul „retardatul”, „handicapatul”, „amărâtul ăsta”, „săracul copil”, „vai de el”, „biata maică-sa” în preajma copilului cu nevoi speciale. Chiar dacă sunt foarte mici, aceşti copii îşi cunosc foarte bine dizabilităţile, de multe ori mai bine decât vrem noi, adultii, să acceptăm. Astfel de cuvinte îi pot răni şi chiar îndepărta pe mult timp de locul de joacă.
  • Ajutaţi-vă propriul copil să se joace cu un copil cu dizabilităţi. Explicaţi-i firesc şi în cuvinte simple că el face lucrurile într-un mod diferit, pentru că aşa cum el este blond iar celălalt brunet, toți oamenii sunt diferiţi.
  • Nu puneţi întrebări de genul „dar ce a păţit?”, „aşa s-a născut?”, „mergeţi la vreun medic cu el?” părinţilor! Cel puţin nu înainte de a deveni prieteni.
  • Cel mai bine este să lăsaţi mama copilului cu nevoi speciale să iniţieze confesiunile legate de povestea ei. Nu o iscodiţi. Vă asigur că multe dintre noi abia aşteaptă să îşi descarce puţin sufletul.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa