Ministerul Educației a anunțat, recent, că România a aderat la Agenția Europeană pentru Cerințe Educaționale Speciale și Educație Incluzivă (EASNIE). În teorie, e un pas major spre o școală echitabilă și deschisă pentru toți copiii, inclusiv cei cu cerințe educaționale speciale. Anunțul a venit la pachet cu promisiuni despre intervenție timpurie, formarea profesorilor, combaterea segregării și acces la expertiză europeană. Însă mulți părinți au primit cu reticență vestea, dat fiind faptul că experiența le-a arătat că între documentele oficiale și realitatea din clasă există, de ani buni, o distanță greu de ignorat. De 30 de ani, incluziunea este invocată constant în discursurile publice, dar trăită fragmentar, incomplet sau, uneori, doar pe hârtie. Elevii sunt integrați formal, dar cu sprijin insuficient. Profesorii sunt îndemnați să fie incluzivi, dar nu sunt formați, sprijiniți sau degrevați de un curriculum suprasaturat.
Am rugat-o pe conf. univ. dr. Ruxandra Georgeta Mircea de la Facultatea de Psihologie și Științele Educației (Psihopedagogie specială), Universitatea din București, să ne explice în ce măsură se face cu adevărat incluziune în școlile din România, cât de pregătiți sunt profesorii pentru aceasta și ce lipsește, de fapt, pentru a putea spune că școala este, cu adevărat, incluzivă. În analiza sa, pe care o publicăm mai jos, cadrul universitar explică de ce fără o reformă profundă – curriculară, pedagogică și de mentalitate – aderarea la orice structură europeană riscă să rămână un pas necesar, dar insuficient.
„Curriculumul românesc este unul rigid, obez”
Aderarea la EASNIE reprezintă o oportunitate de care trebuie să profităm, în primul rând, pentru că ne ajută să implementăm politici europene care să susțină cu adevărat incluziunea în educație. Anul acesta se împlinesc 30 de ani de incluziune la nivel oficial, legea educației din 1995 menționând pentru prima dată în legislația românească termenul de „incluziune”. Deși se știe că incluziunea este un proces continuu, care necesită evaluări periodice pentru a se verifica ce funcționează și ce nu, ce se poate ajusta pe parcurs sau la ce se poate renunța, nimeni nu a făcut acest lucru.
În lipsa unei evaluări obiective a acestui proces, am ajuns să avem o incluziune mai degrabă teoretică, prezentă în documentele oficiale, și mai puțin în practica educațională, unde lucrurile nu par să evidențieze o incluziune autentică. De exemplu, la noi incluziunea se referă cu precădere la incluziunea celor cu dizabilități, și nu ne gândim, de exemplu, la incluziunea minorităților sau a copiilor din mediul rural în cel urban. Incluziunea nu este doar pentru copii, ci și pentru profesori.
Toți profesorii ar trebui să fie profesori de educație incluzivă, așa cum toți elevii sunt elevi pentru incluziune. Dar nu știu cum am putea aplica acest principiu în educația românească atâta timp cât curriculumul este unul rigid, „obez”, o adevărată enciclopedie plină de informații teoretice și fără aplicabilitate în viața reală. Când România va face cu adevărat o reformă curriculară, iar specialiștii în dezvoltare curriculară vor înțelege că aceasta reprezintă calitatea vieții copiilor din școală, atunci, probabil, vom avea o primă schimbare în ceea ce privește procesul incluziunii.
„Profesorii din România nu prea au cultura diferențelor”
Incluziunea este un drept multiplicator, adică generează alte drepturi, de exemplu, dreptul la hrană, dreptul la sănătate etc. A înțeles toată lumea acest lucru? Când susții că sistemul tău de educație este unul incluziv, te-ai asigurat că toți copiii din țara respectivă au ce să mănânce, au acces la servicii de sănătate adecvate?
Un alt aspect la care nu s-a gândit nimeni este inovarea. Inovarea face parte din incluziune, fiind punctul cheie al acesteia. Școala tradițională nu este inovatoare. Cei mai mulți profesori nu știu cum să lucreze cu grupuri sau clase de copii în care este prezentă neurodiversitatea. Profesorii din România nu prea au cultura diferențelor; au fost obișnuiți cu omogenitatea, iar când vine vorba despre diferențe, nu mai sunt în zona de confort.
Mai mult, nu i-a învățat nimeni pe profesori cum să predea inovator, cum să adapteze o programă școlară la unele discipline cu un conținut abstract ridicat (de exemplu, fizica, chimia, geometria), astfel încât să înțeleagă orice copil măcar noțiunile de bază. Incluziunea implică infuzia în toate disciplinele. Sunt multe de spus despre incluziune… Este un proces continuu care necesită evaluări constante, ca și cum ai construi un avion în timpul zborului.
