Neoameni. Sau ce-or fi ei.

Surori

Encefalopatie cronică infantilă. Diagnostic final.

Diagnostic final după presupuneri de autism, rahitism, întârzieri de vorbire, dezvoltare greoaie. Nimic grav, toate cu rezolvare. Dar, stai! Problemele nu s-au rezolvat, au început să apară complicații și lucruri din ce în ce mai greu de acceptat. Ce era de făcut?

Punem copilul în mașină și mergem în capitală. Așa ne-a sfătuit Mărioara care o cunoaște pe Vasilica de la colțul străzii, care la rândul ei are un neam medic prin București și a auzit că există o doctoriță bună pe care o mai vede din când în când pe la știri. Zis și făcut.

Toate spitalele sunt înfricoșătoare, dar ăsta avea ceva altfel: o curte cu garduri securizate, asistente multe, paznici, copii agitați, cu un aspect fizic diferit, pereți reci și multă tristețe. Sau spaimă. Spaima se citea pe chipul lor și habar n-aveau ce-i așteaptă după șapte ani în care au așteptat să-și poată duce copilul la școală.
El, un bărbat dur și-a luat copilul în brațe. Simțea nevoia să-l protejeze fără să-și dea seama că era prea târziu. Ea, o femeie sensibilă aproape că i-a acoperit ochii celuilalt copil. Spunea că era prea mult. Au urcat treptele amețitoare și au reușit să ajungă la medicul lăudat de Mărioara a lui Vasilica. „Ce problemă aveți?” „Copilul meu lucrează cu un logoped, dar nu avansează deloc. Ba chiar pare mai rău decât în urmă cu 2 ani și ni s-a recomandat să venim la dumneavoastră. Poate are nevoie de medicamente care să o ajute.” Erau cuvintele unei mame care a venit cu speranță-n suflet și încredere într-o stană de piatră. De fapt, era mai rău decât o stană de piatră. Cinci minute. I-a luat cinci minute să spună ceva ce avea să schimbe viețile tututor: „Mă faceți să râd. Nu există medicamente pentru așa ceva și nici operații cu celule stem. Ce vedeți voi la TV sunt SF-uri! Copilul ăsta este ca un animal, puteți doar să-l dresați să vă asculte. Atât.”

Avea în față trei persoane care ar fi strâns-o de gât, dar i-a omorât ea mișelește cu numai câteva cuvinte. Și-au găsit minimul de energie să coboare scările amețitoare și să-și mai arunce o privire la animalele care erau dresate în curtea rece a spitalului. Ei aveau în brațe unul, dar nu s-au gândit nicio secundă să-l lase pe mâna unor bolovani de oameni. Neoameni. Sau ce-or fi ei.

Se întorceau acasă cu aceiași doi copii, doar că acum știau că unul are nevoi speciale, iar viața lor va fi cu totul altfel decât și-au închipuit vreodată.

Au trecut 20 de ani. Lucrurile s-au mai schimbat. Cuvintele cucoanei de piatră încă se mai aud și parcă aveau un minim de adevăr. Am dresat-o cu iubire. A învățat să vorbească nu de la cel mai bun logoped, ci de la sora ei care nu înțelegea de ce e diferită față de ea. A învățat să se joace nu cu ajutorul specialiștilor, ci cu sora ei. 11 luni diferență între ele, dar primul cuvânt pe care l-a spus a fost „mama” și nu, nu i l-a spus mamei ei, ci surorii ei.

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa