Mama unui copil cu autism ne-a scris cum i s-a schimbat, în timp, percepția asupra diagnosticului fiului ei și cum a reușit să accepte noua realitate, în ciuda faptului că societatea și cei din jur nu știu încă să sprijine cu adevărat familiile care se confruntă cu o astfel de situație. Redăm confesiunea mămicii, așa cum a fost scrisă de ea, trimisă pe adresa [email protected].
„Orice părinte își dorește cel mai mult pe lume să aibă copiii sănătoși, și atunci când observă că ceva nu e în regulă, apare panica. Dar ce faci atunci când această panică se transformă în negare? Anul trecut a fost unul de coșmar. Tatăl meu tocmai fusese diagnosticat cu Alzheimer, iar eu umblam deja cu cel mic la specialiști pentru că ajunsesem, împreună cu educatoarele lui, la concluzia că dezvoltarea lui este înceată și atipică.
Încercam să neg ceea ce era evident
Diagnosticul a venit ca un trăsnet: „Retard în dezvoltare, cu elemente de autism„. Pentru că mie mi s-a părut că a fost pus în grabă, m-am gândit să mai cer o părere. Mai ales că, știam eu, cei cu autism nu sunt afectuoși și nu vorbesc. Nimic mai greșit! Dar în ignoranța mea, încercam să neg ceea ce era evident.
Până la urmă, diagnosticul a rămas și atunci au început mustrările de conștiință. Mă întrebam de ce am ales să fac un copil la vârsta de 40 de ani. De ce am fost atât de inconștiență? Nu era mai bine să nu îl fac? Faptul că atunci am putut gândi așa ceva mă bântuie, dar nu mai pot schimba nimic. Pur și simplu, așa gândeam atunci.
Putem să îl vedem ca pe un blestem sau ca pe o binecuvântare
Azi nu mai gândesc așa, azi mă întreb de ce vedem autismul ca pe un defect când, poate, cu timpul, vom descoperi că poate e o binecuvântare? Azi luptăm împreună și asta se numește luptă pentru normalitate. Din păcate, această luptă nu e doar cu deficiența în sine, ci și cu sistemul, care nu face nimic pentru persoanele cu autism.
Ne luptăm cu cei ce vor pensii speciale pentru a întoarce capul de la suferința părinților care se văd nevoiți să renunțe la tot pentru a ține pasul cu costurile terapiei. Ne luptăm cu cei ce ne judecă în public atunci când copilul are o criză pe care o stăpânim cu greu (pe această cale, vreau să le mulțumesc celor care nu o fac). Autismul este o realitate tot mai prezentă în viața noastră. Putem să îl vedem ca pe un blestem, dar e mai bine să îl vedem ca pe o binecuvântare și să învățăm să trăim cu el”.
Dacă te-a impresionat această confesiune scrisă de mama unui copil cu autism, îți recomandăm să citești și:
- „Dă lumea mai încet, mamă, mă dor sunetele”- Adevărata față a autismului am cunoscut-o abia la adolescența fiului meu
- Începuturile poveștii La braț cu autismul: de la diagnosticul obținut cu greu și terapii inutile la soluția cea mai buna
- Semnele autismului la copilul meu. O mamă știe înaintea medicilor
