Eroii mei sunt frații copiilor cu nevoi speciale
Acele mici ființe pline de curaj, blândețe și râuri de iubire sunt eroii mei de astăzi şi dintotdeauna. Voi îi cunoaşteți?
Înfăţişarea fizică a micilor-eroi
Eroii mei sunt, în general, nişte omuleţi mici, de statură medie şi greutate potrivită. Adesea, ei îşi adaptează înălţimea, printr-o capacitate unică şi specifică pe care o posedă, aşa încât capul lor să se poată potrivi perfect în culcuşul pe care braţele şi pieptul mamei-de-erou îl formează. O altă însuşire ieşită din comun a acestor fiinţe extraordinare este pupicul-dătător-de-bucurie, despre care oamenii de ştiinţă, în urma zecilor ani de studiu, au ajuns la concluzia că este format din iubire, două mânuţe lipicioase şi secreţie umedă cu iz de ciocolată/pâine cu unt sau banană, în proporţii variabile.
Uneori, dar doar uneori şi în cazuri cu totul şi cu totul excepţionale, secreţia pupicului poate avea şi aromă de suc din diverse reclame TV. Însă aceste cazuri sunt cu totul izolate şi rarisime. Cel puţin aşa le place mamelor-de-erou să creadă. Pupicul-dătător-de-bucurie este o armă imbatabilă pentru micul-erou şi este folosită cu precădere la sfârşitul unei zile grele pentru mama-de-erou, în sălile de aşteptare ale spitalelor, în care deseori sunt duşi fraţii micilor-eroi sau atunci când mama-de-erou primeşte veşti triste. Are putere vindecătoare şi poate şterge lacrimile!
Micii-eroi au degetele înmuiate de cele mai multe ori în ceva dulce, au plastilină sau pământ pe sub unghiuţe şi, însuşire demonstrată de către mamele-cercetător din Marea Britanie, America, Europa şi tot Globul pământesc, au unghia degetului arătător întotdeauna foarte, foarte scurtă, din cauza sutelor de chestii mici pe care le dezlipesc/scobesc/scurmă zilnic.
Micii eroi nu poartă pelerină, ci tricouri cu desene vesele şi pete la fel de dulci şi aromate precum şi cele de pe degete. În anotimpul cald, ei nu poartă nimic, ca măsură de protecţie împotriva sucului de pepene care se încăpăţânează să curgă la vale pe bărbia eroului, de-a lungul burticii.
Înfăţişarea eroilor mei este în mare parte a timpului zâmbăreaţă sau chiar râzăcioasă, cu excepţia zilelor în care pornesc la luptă prin parcuri.
Viaţa micilor-eroi în comunitate
În majoritatea timpului, micii-eroi îşi folosesc fie vorba bună, explicând celorlalte fiinţe întâlnite în cale că surioara sau fratele lor nu este „handicapat” sau „retardat”, ci doar surioara sau frăţiorul lor special şi pe care ei îl iubesc foarte mult. Deoarece micii-eroi sunt supuşi zilnic unui mediu încărcat emoţional, răbdarea şi puterea lor de înfrângere a pornirilor de a se lua la trântă sunt oarecum limitate. Deseori vor fi întâlniţi împărţind câţiva pumni sau şuturi celorlalte fiinţe mici din calea lor, mai cu seamă dacă sunt provocaţi prin vorbe de tipul „sora ta e o ciudată” sau „nu mă joc cu tine că iau boala de la tine şi fratele tău”.
Limbajul micilor-eroi
Aparatul vocal al micilor-eroi se dezvoltă în jurul vârstei de doi ani, lucru pe care părinţii lor, repetând greşeli milenare, li-l amintesc zilnic, prin formule de lemn precum: „Tu poţi vorbi, spre deosebire de sora ta, care face zeci de ore de logopedie şi, cu toate astea, tot obraznic şi urât vorbeşti!”
Micii-eroi îşi folosesc limbajul pentru a împărţi cuvinte drăguţe, precum „bebelica mea dragă”, „bravo, ai reuşit să aşezi cuburile unul peste altul” sau pentru a exprima exasperarea pe diferite tonalităţi: „Maaaaamiiii, Olga iar îmi mesteca paginile din caietul de şcoală!”
În situaţii extreme, deşi se ştie despre ei că au o inteligenţă peste medie, limba li se împleticeşte şi cuvintele ies deodată cu secreţiile oculare numite lacrimi, sub forma scurtelor onomatopee care au scopul de a exprima fraze mai lungi, blocate în sufleţel dureros: „Nu o mai suport pe surioara asta! Îmi strică tot! Nu vorbeşte, iar copiii râd de ea în parc! De ce s-a născut aşa?”
Literatura, artele şi micii-eroi
Micii-eroi se exprimă artistic din pură plăcere sau din pură datorie şcolară. Ei sunt bine cunoscuţi pentru lucrările lor de artă plastică, numite de către mama-eroului „Strânge imediat piesele astea de lego de pe jos că le trag cu aspiratorul!”
Aceste lucrări îl ajută pe micul erou să se retragă într-o lume ideală, în care deţine controlul, în care răul este întotdeauna învins, în care surioarele nu sunt niciodată bolnave, ci pot fugi şi vorbi la fel cu toţi ceilalţi eroi din plastic carora el le dă viață.
Desenele şi picturile în acuarelă sau guaşă ale micului-erou înfăţişează familia extinsă, plasată în cadre ideale, precum malul mării, parcurile cu tiroliene, parcuri de aventuri sau petreceri cu dezmăţ zaharos. În sezonul de regres terapeutic al fraţilor lor cu nevoi speciale, lucrările plastice ale micilor-eroi pot înfăţişa familia redusă, adică acele desene din care lipseşte fratele care refuză să mai pronunţe cuvintele învățate recent, repetă comportamente autostimulative sau distruge lucrări ale micilor-eroi. Acestea sunt cele mai grele momente pentru un mic-erou.
În scris, micul-erou se exprima fluent şi plin de imaginaţie. Sunt şi momente în care tristeţea şi greul pe care îl duc zilnic bine ascuns în micul lor sufleţel iese la iveală sub forma unei compuneri şcolare precum aceasta:
„Olga este o surioară foarte drăguţă, dar mă necăjeşte mai mereu. De exemplu, când nu are ce face, îşi dă peste gura cu orice aţă sau fir şi bate din picioare. Acest fenomen se numeşte autostimulare. Eu le zic părinţilor că Olga e prea răzgâiata, dar ei mă ignora. În plus şi colegii mei râd de Olga zicând, tâmpenia din capul lor, că se ia boala. Dar normal că eu nu îi ascult. Şi să ştii că dacă eşti un doctor şpăgar te urăsc de moarte, pentru că a trebuit să trimitem analizele sorei mele în FRANŢA ca să putem afla boala, însă tot nu am aflat ce trebuie să facem ca să o vindecăm cât de cât.”
Desigur, aceasta este doar o scurtă descriere a micilor-mei-eroi, fraţii copiilor cu nevoi speciale. O puteţi completa şi voi, la rândul vostru, cu toate datele ştiinţifice pe care le-aţi observat în urma anilor de studiu în micile şi performanțele voastre laboratoare, numite acasă.
