Aproape nimic din ceea ce ştii despre creşterea unui copil tipic nu se aplică în cazul unui copil cu nevoi speciale. Nici măcar atunci când vine vorba de desenele animate.
„Desenele animate sunt rele pentru copii.” „Desenele animate sunt bune, dacă sunt cu măsură.” „Animaţiile conţin prea multă violenţă, sunt prea discriminatorii, prezintă o realitate distorsionată.” „Copiii învaţă şi lucruri frumoase din aceste filme.” Am trecut prin toate aceste etape în doisprezece ani. Dar ştiţi ce? Toate s-au prăbuşit ca nişte piese de domino în secunda în care am devenit şi mama unui copil cu nevoi speciale.
Sunt bune desenele animate pentru copii? Creează ele dependenţă faţă de „ecran”, în detrimentul jocului liber şi al interacţiunii cu alţi copii? Care este cantitatea potrivită de timp pe care specialiştii o recomanda, aşa încât animaţiile să fie un lucru benefic celui mic şi nu un rău? Toate acestea sunt teme de discuţii aprinse pe bloguri, articole de specialitate şi chiar conferinţe de parenting.
Toate aceste întrebări mi le-am pus şi eu, de-a lungul timpului. Când Petru era mic, m-am folosit de multe ori de acest surogat de bonă sau bunică pentru a-l linişti preţ de câteva (zeci de) minute, aşa încât să pot face un duş sau să cât să îmi trag sufletul. Mai târziu, când ajunsesem la a 64-a vizionare a filmului „Cars”, am încercat să opresc această dependenţă, pe care tot eu o creasem. Am început războiul împotriva animaţilor; o vreme le-am considerat nocive: ne strică odraslele, îi alienează, învaţă numai rele din ele. În timp, băiatul meu a crescut, plăcerea sa pentru desene animate s-a diminuat, iar eu mi-am regăsit o poziţie mai echilibrată şi mai puţin belicoasă faţă de posturile tv dedicate copiilor – echilibrul e cheia în toate.
Cum au devenit desenele animate un „must” în viaţa noastră
Atunci când am devenit mama Olgăi, fata noastră cu nevoi speciale, desenele animate erau ultimul lucru pe lista mea de priorităţi. Cu timpul însă, ele au devenit extrem de importante, ceva de pus în capul listei cu activităţi terapeutice!
În urmă cu doi ani, pe când Olga avea cinci, notam în jurnalul ei de terapie: „nu acorda nicio importanţă desenelor animate”. Concret – trecea pe lângă ecranul televizorului ca şi cum nu l-ar fi văzut. Rareori zăbovea preţ de câteva secunde, de cele mai multe ori îndemnată de noi, iar atunci dădea semne evidente că nu pricepe absolut nimic. Era ca şi cum în faţa ei s-ar fi perindat forme fără sens, în mişcare haotică. De fapt, sunt sigură că acesta era modul în care creieraşul sau decripta ceea ce vedea.
Lipsa de interes faţă de animaţii sau cărţi ascunde probleme de dezvoltare cognitivă
În aceeaşi perioadă, Ana, fetiţa prietenei mele, era în „febra” Frozen (Regatul de gheaţă). O ascultăm pe Ioana cu inima făcută ghem şi nod în gât cum îmi povestea despre pasiunea pe care fata ei o făcuse pentru Elsa, Olaf şi Ana. A mea, de aceeaşi vârstă, nimic! Acela a fost momentul în care am realizat că lipsa de interes pentru animaţii a Olgăi înseamnă mult mai mult, acela a fost momentul în care am notat în caiet: DESENE ANIMATE!!!
Am început, evident, cu Frozen. Diagnosticată cu întârziere cognitivă, Olga are totuşi o pasiune şi un limbaj pe care îl foloseşte muzica şi dansul. Aşa încât s-a potrivit perfect – Regatul de gheaţă e plin de astfel de momente coregrafice, încă de la început. De altfel, chiar melodia cu care începe filmul are un ritm puternic şi repetitiv, care a atras-o imediat. Încetul cu încetul, secundă după secundă, explicaţie după explicaţie, zi după zi, Olga a început să se uite la film. Dansam prin casă împreună, cântând şi imitându-le pe Ana şi Elsa. Un an mai târziu, când a ajuns să poată urmări douăzeci de minute legate, am simţit că Îl ţin pe Dumnezeu de degetul mic! Au urmat apoi hohotele de râs la fazele comice şi fredonarea melodiilor din film.
De la desene animate la cărţi cu imagini
De la Frozen puterea ei de înţelegere şi deconstruire a desenului a trecut şi la alte animaţii şi, pasul cel mai important, considerat a fi, teoretic, o prerechizită pentru scris, dar pentru noi doar o imensă achiziţie cognitiva- frunzărirea cărţilor! Până pe la şase ani Olga nu băga în seamă cărţile, avea faţă de ele aceeaşi atitudine pe care o avusese faţă de desenele animate. O bună bucată de timp le-a frunzărit cu susul în jos apoi, treptat, a reuşit să se corecteze şi să „citească” în poziţia corectă, în majoritatea daţilor.
„Frozen” – poveste plină de personaje cu nevoi speciale
Povestea Regatului de gheaţă, cu muzica şi dansul ei, cu toţi „ciudaţii”, „inadaptaţii şi „exclusii social” pe care îi conţine, a ajutat-o pe Olga să se identifice cu personajele. Ana cea amuzantă, copilăroasă, „fetiţă” prin excelenţă, mereu în căutarea „iubirii adevărate”, a găsit-o pe Olga la vârsta psihologică la care toate fetiţele vor să se căsătorească cu tăticul lor. Săptămâni la rând a exersat Olga pe tati dansul Anei, cu tot cu romanticele lăsări pe spate şi îmbrăţişări. Punct ochit, punct lovit, dragă „întârziere cognitivă”! 1-0 pentru noi!
Câteva luni mai târziu, depăşisem „faza Ana” în favoarea Elsei. A coincis şi cu perioada verii, cea în care mergeam mult în parc, printre copiii tipici şi în care Olga a realizat pentru prima dată că este „diferită” în unele aspecte faţă de ceilalţi copii. A avut atunci zile multe în care era tristă, refuza să se joace şi alegea numai siguranţa şi distanța leagănului, locul din care îi putea vedea pe toţi, dar unde nimeni nu o putea ajunge, nu îi mai puteau pune întrebări, nu o vedeau că dă din mânuţe sau scoate sunete fără înţeles. S-a îndreptat atunci spre „ciudata” Elsa, cea care avea puteri magice şi care ar fi putut aduce bucuria zăpezii tuturor, dar care care a fost alungată şi ţinută departe de lumea „oamenilor normali”. Am văzut-o pe Olga, o mână de fetiţă de şapte ani, regăsindu-se în furia Elsei, în crizele ei de trântit şi ţipat. Plângeam pe înfundate urmărindu-i fiecare microexpresie facială în timp ce privea ecranul laptopului. 2-0 pentru noi, „retard intelectual”! Cred…
Olaf are întârziere cognitivă. Asumată!
La Olaf încă nu am ajuns… Olaf e prea asumat în întârzierea sa cognitivă. Prea nu realizează pericolele, prea nu pricepe metaforele, prea e senin indiferent de situaţie, prea repeta pe pilot automat nişte fraze învăţate în orele de terapie („Sunt Olaf şi îmi plac îmbrăţişările”), e prea inimos, iubeşte prea mult şi prea până la capăt pentru a putea fi considerat „normal”. Olaf este un personaj cu subtilităţi psihologice pe care Olga mea încă nu le pricepe. Ea încă ştie că oamenii sunt buni şi prietenoşi, că dacă reuşeşti să spui „Bună!” sau „Pa”, chiar dacă o faci de douăzeci de ori la rând, e de bine, e un progres pentru care părinţii şi terapeutul se bucură.
Nu sunt sigură că vreau ca fata mea să ajungă a se identifica cu Olaf… Nu ştiu încă dacă vreau să îl vadă pe acest om de zăpadă aşa cum este el. Vom vedea insă în timp, pentru că Olga este Olga şi nu mama, tata sau terapeutul său, aşa cum fiecare copil cu nevoi speciale este el însuşi şi nu doar suma orelor de terapie, a viselor părinteşti spulberate sau împlinite.
