De ce nu faci al doilea copil? E întrebarea care-mi zornăie în urechi de mulți ani. Culmea e că și acum, la 43 de de ani ai mei, tot se mai găsește câte unul să mă sfătuiască că „mai e timp, gândește-te bine, cui îl lași pe David după ce mori?” De câte ori mă întreabă cineva asta, se redeschide o rană pe care timpul n-a reușit să o închidă.
Întotdeauna mi-am dorit să am 3 copii, așa cum am crescut și eu la mine acasă, doar că eu îmi doream să am 3 băieți. Mereu îmi imaginam ce mândră aș fi fost cu ei peste tot, plus Florin (soțul meu) al patrulea, ce „miez” aș fi fost eu printre ei.
Visul ăsta, alături de multe alte, a ajuns în cutia cu „nu se poate” pe care a deschis-o autismul în viața noastră.
Sunt Georgiana, mama lui David, un adolescent cu autism, iar serialul nostru, „La braț cu autismul” a ajuns la episodul 71. Episoadele anterioare le găsești aici, dacă acum ne citești pentru prima dată.
De ce nu mai fac al doilea copil? Crezi că n-aș fi vrut?
Cine îți dă dreptul să-mi răscolești sufletul? Cine ți-a dat puterea de a-mi pune bocancul pe gâtul meu care este plin de noduri de câte ori am plâns că visul ăsta trebuie să rămână pe veci atârnat în cui? Hai spune cine? Tu? Tu cel care poate habar nu ai ce înseamnă autismul? Tu cel care n-ai asistat la un atac de panică al copilului meu? Tu care ai primit de-a gata tot ce mie mi-a refuzat soarta, adică un copil cu mintea întreagă?
- CITEȘTE ȘI: Ce este autismul? O definiție pe care n-o vei găsi nicăieri, dată de un adolescent cu autism
Normal că aș fi vrut al doilea și al treilea copil! Normal că mereu rana asta va rămâne deschisă, dar tu nu ai niciun drept să-mi reamintești că n-am fost în stare. Am fost în stare de alte lucuri în schimb. Uite, de exemplu am fost în stare să cresc un copil cu autism fără să-ți cer ție ajutorul. Am fost în stare să râd fix atunci când inima era frântă de durere, am fost în stare să sper, să merg înainte chiar dacă niciodată, dar niciodată nu mi-a fost simplu.
Da, aș fi vrut încă doi băieți, știam deja cum o să-i cheme, cum o să arate și cât de grozavi o să fie, dar băieții ăștia nu o să se nască niciodată pentru că mi-e frică. Mi-e frică să nu se nască tot autiști. Punct. Mi-a fost greu să fac asta o dată și nu m-aș fi văzut în stare să fac asta a doua oară pentru că e al dracului de greu să mergi la braț cu autismul când unul îți bagă bățul prin gard că n-ai făcut al doilea copil, că „așa trebuie”, „că așa e bine”, „că așa zice gura lumii”!
Dacă ții neapărat, o să-mi spun acum de ce n-am făcut al doilea copil
Uite știi, după diagnostic am intrat în depresie, una mare cât capul și cât toată inima mea. M-am spart în bucăți și mi-a luat ceva timp să mă lipesc bucată cu bucată la loc și tu n-ai fost acolo. Arăt ca un puzzle, sunt plină de cicatrici pe dinăuntru și numai bărbatul meu știe cu adevărat ce înseamnă asta.
Când nu mai ești întreg și ești făcut din mii de cioburi, nu prea mai ai putere să o iei de la capăt. Preferi să mergi pe o singură cărare la braț cu autismul. Nu pe două. Știu și continuarea: dar dacă nu ieșea cu autism? Pardon? Ești cumva Dumnezeu și nu știu eu? De unde știi cum ieșea? Crezi că am chef să fac experiemente pe viața mea? Știu că multe mame au făcut asta. Unele au avut noroc, altele nu. Doar că, vezi tu, eu am preferat să mă concentrez cu toată ființa mea pe primul și unicul născut.
I-am dat tot: timp, atenție, iubire, visuri, și uite că acum are aproape 15 ani și îl amestec ușor printre copiii normali. Crezi că aș mai fi reușit asta dacă atenția mea era în două părți? Crezi că al doilea copil m-ar fi făcut o mamă mai bună? Îți spun eu că nu: un copil cu autism are nevoie de un om care să se contopească 100 % cu nevoile lui. Care să nu doarmă, să nu mănânce, să nu aibă un alt vis în afară de cel de a-și vedea copilul bine.
Nu sunt un super-om, altor mame poate le-a ieșit mai bine, uite că eu n-am putut decât cu unul. Unul și bun, unul cât 10, unul și gata, pentru numele lui Dumnezeu…
De ce n-am făcut al doilea copil ca să aibă grijă de David?
Cum aș fi putut pecetlui soarta unui copil încă de la naștere? Cum l-aș fi putut privi în ochi ajuns la maturitate și să-i spun: „Auzi, băiete, tu n-ai voie să-ți faci planuri în viața asta, că te-am aranjat eu deja, te-am făcut ca să ai grijă de frac-tu!” Cum să fac asta? Tu ai fi în stare?
Copiii nu se fac nici la comanda, nici cu vreun scop. Copiii se nasc din iubire, copiii trebuie să își aleagă singuri drumul în viață, copiii nu se fac pentru a avea grijă de frații bolnavi ori de părinți.
Nu trebuie să fac un al doilea copil ca să aibă grijă de primul. E datoria mea să fac asta. A mea și a tatălui său. Da, știu că nu suntem veșnici, dar de unde știi că nu ne antrenăm zilnic pentru marele moment. De unde știi tu că eu nu fac și refac planuri pentru ziua în care voi pune mâinile pe piept? A? De unde știi tu că David al meu, autist 100%, n-a priceput deja că într-o zi el va fi pe cont propriu?
Cam asta e sportul nostru preferat de la o anumită vârstă. Ne pregătim copilul pentru moartea noastră într-un mod atât de discret încât să nu doară prea tare. Este că, acum că știi asta, ți-a mai pierit puțin cheful să mă întrebi când mai fac al doilea copil?
Nu mai fac al doilea copil pentru că David nu vrea asta!
Când mintea lui David a început să funcționeze mai bine și a început să dea semne că pricepe destul de multe în jurul său, am atins cu el și subiectul „fratele mai mic”. N-ai vrea să știi ce față a făcut fiu-meu și ce replică mi-a dat! Ce vorbești? El, să mă împartă pe mine cu altcineva? Să nu mai fiu disponibilă 24/24, șapte zile din șapte?
Să nu mai doarmă noaptea că plânge bebe, să nu ne mai plimbăm aiurea prin București cu toate tramvaiele că eu am un bebe de crescut? Să nu mă duc cu el la școală?…
David a zis pas de câte ori a început să i se pună și lui întrebarea asta, căci evident că nici el nu a scăpat. Autist, autist, dar fiu-meu își cunoaște bine interesul și-mi ia apărarea de fiecare dată mai bine decât aș fi făcut-o eu: „Georgiana e doar mama mea și atât, vreau să fie doar cu mine și să mă iubească doar pe mine.” Caz închis!
Ți-a trecut vreo clipă prin cap că sunt o mamă împlinită? Că-mi iubesc copilul, că poate exista fericire la braț cu autismul, că sunt fericită așa, cu un singur copil? Te-ai pus vreodată în locul meu cu adevărat? Te-ai uitat la mine să vezi că fac totul cu bucurie alături de copilul meu și că gust viața din plin, chiar dacă ea n-a fost blândă cu mine? Află că îmi e bine așa, cu un singur copil, autist, ciudat, dar unic. Copilul ăsta pentru mine este perfect și nu l-aș schimba cu nimic. Pentru că atunci când iubești un omuleț îl iubești pentru ceea ce este, nu pentru ce ar fi putut să fie!
Poți să spui că e egoism, spirit de conservare, încăpățânare (sunt plină ochi de această calitate!) dar nouă ne e bine așa! Eu, David și Florin, soțul meu. Ne-am creat un univers al nostru în care orice atac din exterior este anihilat înainte de a ajunge la sufletele noastre.
Dacă greșim? Poate! Avem dreptate? Dumnezeu știe! Dar este viața noastră și nimeni nu are dreptul să intre neinvitat în intimitatea unei familii care a trăit într-o viață, cât alții în 3! Ne este bine așa, oameni buni, ne place imperfecțiunea noastră, da-ți-ne pace să mergem la braț cu autismul și nu ne mai bombardați cu sfaturi. Dacă tot țineți neapărat să ne bombardați cu ceva, o puteți face cu iubire, nimeni nu s-a văitat că e prea-iubit până acum!
- Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI
- Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pe pagina de Facebook, unde marchează toate micile și marile realizări ale lui David.
