„Cum să accepți diagnosticul de autism? Eu am găsit puterea chiar în copilul meu!”

Cum să accept diagnosticul de autism? Este o întrebare pe care mi-o pun din ce în ce mai rar. De maxim două ori pe an, aș zice. Dar la început nu era atât de simplu. Adormeam și mă trezeam cu ea în gând, o veneam scrisă peste tot. Mi-a revenit în minte zilele trecute când o mămică mi-a scris că, dacă ar reuși să accepte diagnosticul, i-ar fi mai simplu să treacă prin toate.

Cuvintele ei, teama ei fără margini, mi-au răscolit amintirile, dar am realizat că sunt ani buni de când autismul nu mă mai sperie și am început să mă gândesc cum a devenit posibilă împrietenirea cu un diagnostic de care copilul meu nu va scăpa o viață întreagă. Eu am să-ți povestesc cum mi-am alinat sufletul, ce i-am spus minții mele ca să nu se mai teamă, cum mi-am schimbat viața mergând la pas cu autismul.

Nu există formulă magică ce poate aduce acceptarea, nu te vei împăca niciodată 100% cu gândul ăsta, este absolut normal să simți furie la început, dar crede-mă că, în timp, vei prinde curaj și toate progresele copilului tău vor ține de cald inimii tale!

Cum să accept diagnosticul de autism? – Simplu! La început n-o faci!

Am știut că ceva nu este în regulă cu David înainte de a găsi în dicționar cuvântul „autism”, așa cum povesteam și săptămâna trecută. Era un gând ascuns, pe care luni de zile nici măcar nu aveam curaj să-l spun cuiva cu glas tare. Și când am început să o fac, nimeni din jur nu m-a crezut! Când îți dorești un copil din tot sufletul, când îl vezi cum crește frumos sub ochii tăi cât e bebeluș, când știi câte nopți n-ai dormit, cât de mult îl iubești și cât de „normal” părea totul până de curând, e aproape imposibil să accepți că are autism, că vei avea nevoie de ani să-l faci să vorbească, că toți te vor arăta cu degetul, că nimic nu va mai fi vreodată la fel în viața ta ca înainte!

E normal să te simți copleșită! E normal să-ți vină să te dai cu capul de toți pereții, să cauți vinovați, să te îndoiești de diagnostic, să ceri și a șasea opinie medicală, în speranța că cineva îți va spune că totul va fi bine, că puiul tău nu are autism! Nu te grăbi să ieși din starea asta, trăiește-o, așa cum ai trăit și alte perioade negre din viața ta. Uneori, pentru a învăța să ne bucurăm, trebuie mă întâi să trecem prin suferință!

Unele lucruri chiar nu țin de mine și nici de tine

Ca și tine, și eu m-am gândit la început că este vina mea, că am făcut ceva în sarcină sau după, că eu sunt „defectă” și de acea copilul meu are probleme. Scapi greu de sentimentul ăsta de vină! Trebuie să citești cât mai multe despre această afecțiune, să asculți cât mai mulți oameni care suferă ca și tine. În timp vei înțelege că nu puteai face nimic ca să împiedici asta! Nici iubirea ta fără limite, nici grija, nici rugăciunile tale, nu puteau să anuleze ziua apariției acestui diagnostic. E ca și cum ai vrea să oprești o furtună. E ca și cum ai vrea să faci un râu să nu mai curgă! Nu te mai osândi inutil la suferință! Unele lucruri chiar nu țin de tine, iar autismul copilului tău este unul dintre ele!

De tine ține însă viitorul copilului tău. Dacă tu reușești să te aduni, să te mobilizezi vei fi capabilă să iei cele mai bune decizii pentru el. Vei simți care terapeuți vor face o treabă bună, vei ști la ce grădiniță să-l lași cu încredere, vei putea să-ți dai seama dintr-o privire care om te privește cu milă și care cu prietenie. Sau vei face ca mine: îți vei lua soarta în mâini și te vei ocupa singură de recuperarea copilului tău!

După ce-am acceptat diagnosticul lui David am prins așa, niște super-puteri care pentru cei din jur păreau sinonome cu nebunia. Mi-am dat demisia și am stat lângă el 24 din 24 să pot gestiona tot ce mișcă în jurul lui. I-am fost scut, prieten, profesor și mai apoi coleg de bancă, i-am fost șofer, partener de plimbări, până am ajuns să-mi dau seama din felul în care respiră dacă este fericit sau trist.

Asta depinde de tine: recuperarea copilului tău! Nu diagnosticul! Nu uita asta! Fii mereu liniștită în preajma sa, transmite-i dincolo de cuvinte acceptarea ta, încrederea și iubirea aia pe care numai o mamă e în stare să simtă, și vei vedea că, ușor-ușor va merge în direcția visată de tine!

Cum să accept diagnosticul de autism? Cum am acceptat și alte mizerii în viața asta!

Autismul copilului tău nu este singura veste care a dat cu tine de pământ până acum, nu? Când nu știam cum să accept mi-am dat seama că mă simt exact ca atunci când tata a murit la 53 de ani de un cancer cerebral fără leac. Nepuținta în fața unui diagnostic te poate distruge cu totul! Găsește în tine forța de a merge mai departe, găsește în jur motive de bucurie care îți fac viața mai frumoasă. Pentru a accepta autismul lui David am găsit puterea chiar în copilul meu. M-am concentrat asupra lui cum nici eu nu bănuiam că voi fi vreodată capabilă să o fac!

Doar așa îți vei găsi liniștea: dând la o parte tot ce îți provoacă și cea mai mică emoție negativă și folosindu-ți toată energia pe care o ai pentru a-ți recupera copilul! Obișnuiam să-mi sară țandăra din orice, să mă consum inutil pentru fapte și oameni. Mă enervam când priveam știrile, când Steaua lua bătaie, când pica guverul, când nu găseam apă Borsec la Cora, când cineva îmi zicea că sunt cam plinuță, nemachiată sau nevopsită de ceva timp. Mă enervam din orice și-mi consumam aiurea energia.

Ai o cantitate limitată de energie, n-o irosi pe fleacuri, investește-o în copilul tău, în recuperarea lui și făcând toate astea acceptarea diagnosticului devine floare la ureche! E greu să fii „zen”, e greu să te rupi de rutina ta în care te simți confortabil, e greu să renunți la planurile tale de viitor, e greu să crești un copil care abia vorbește și face parada stereotipiilor de câte ori ieși în lume, dar poți face asta, dacă este lucrul pe care ți-l dorești cel mai mult!

Cum să accept diagnosticul de autism? În timp o vei face, chiar dacă nu 100%

Mă uit la David și mi-e greu să îmi imaginez altfel ultimii 13 ani din viața mea. Am trecut prin multe împreună, am trăit atât de intens la braț cu autismul, într-o viață „normală” nu aș fi făcut-o! Dacă trag linie, adun mai multe bune decât rele. Autismul chiar scoate ce e mai bun dintr-un om! De câteva ori pe an mai cad în păcatul întrebării „de ce copilul meu a trebuie să se nască astfel?” Și-mi dau voie să plâng, să mă plâng, căci știu că doar așa o voi putea lua de la capăt a doua zi. „Cu zâmbetul în sus”, cum îmi spune mereu David.

Am renunțat de mult să-mi mai fac planuri pe termen lung. Mă bucur de fiecare zi alături de copilul meu, ca de un adevarat dar divin. Sunt fericită cu el, sunt împlinită în lumea noastră. Ne aflăm undeva la mijloc între „autism” și „lumea normală”. Acceptarea diagnosticului nu este o chestiune de fațadă: când accepți, o faci pe viață. Alegi să trăiești altfel, tot restul zilelor tale, într-o lume nouă, cu reguli noi, cu bucurii noi.

Nu va fi nimeni în stare să-ți spună cum să faci asta, dar ai încredere în tine, în ceea ce simți tu ca părinte de copil cu autism. Ai încredere în copilul tău, în viitorul lui. Orice ai auzi, vedea în jurul tău, nu lăsa să te doboare, tu ai drumul tău, pe care, odată acceptat, nimeni și nimic nu te mai poate doborî! Există fericire în autism, acceptă asta!