Cum îţi depăşeşti frica atunci când ai un copil cu nevoi speciale

Ruxandra Mateescu
frica-parinti-copii-nevoi-speciale-totul-despre-mame

Frica vine la pachet cu verdictul de „copil cu nevoi speciale”

DEX-ul defineşte curajul drept forța morală de a înfrunta cu îndrăzneală primejdiile și neajunsurile de orice fel; îndrăzneală, fermitate în acțiuni sau în manifestarea convingerilor. Carevasăzică, a avea curaj nu are absolut nicio legătură cu lipsa fricii. Adică poţi avea curaj şi dacă simţi că mori de frică. Sau mai ales atunci.

Am rumegat gândul acesta ani la rând. Prima oară am simţit frica într-o cameră de spital. Frica aceea care face să ţi se învârtă capul, să îţi ţiuie urechile, să respiri greu, să vezi cu pete albe şi să simţi nevoia urgentă de a merge la toaletă şi de a vărsa în acelaşi timp. Primisem vestea că îmi va muri copilul la naştere sau că va trăi „ca o legumă”, în cel mai bun caz. Au doctorii ăştia o preferinţă pentru legume, ceva de groază! Cum nu se pricep la cuvinte, cum o baga pe asta cu leguma. Dar asta este altă poveste. Revenind la frică, am trăit cu ea pentru următoarele unsprezece luni în fiecare secundă din zi ori din noapte. Din momentul acela, în care doctoriţa de la ecograf mi-a spus că am un copil care „coace ceva” (că doar e o legumă, nu?) şi până în ziua când am simţit că voi cădea jos şi îmi voi da duhul de spaimă, în drum spre spitalul în care urma să îmi fie operată fata. Doar teama şi nicio fărâmă de curaj. Unsprezece luni în care am umblat ca drogată, luni din care nu îmi amintesc mare lucru. Noroc cu dosarul medical în care stau notate toate drumurile mele, unicele daţi în care ieşeam din casă – celespre cabinetele medicale.

Cum voi trăi după ce va muri?

Teamă, frică, anxietate. Nuanţe pe care specialiştii le conferă unui singur şi puternic gând: CUM?… Cum voi trăi după ce va muri? Cum îi spun lui frati-su? Cum o să mai pot respira? Cum ar fi mai rapid să mă omor şi eu după ce îmi moare copilul? Cum voi simţi după ce voi vedea că totuşi trăieşte? Cum trăieşte o „legumă”? Cum, cum, cum?! Cum faci duş, cum te îmbraci, cum ceri pâine la magazin, cum îţi serbezi ziua de naştere, cum pleci în vacanţă, cum îţi alegi o bluză, cum dormi, cum săruţi, cum îţi strângi copilul în braţe… Cum se trăieşte într-o viaţă care a devenit, peste noapte, coşmar? De ce nu te învaţă nimeni?!

Toate acestea în unsprezece luni. Până când am am simţit că voi cădea jos şi îmi voi da duhul în pragul spitalului. Am avut atunci un moment ca de pe altă lume în care mi-am spus: ori te întorci acasă, cu copil cu tot şi gata, pui capăt la toate, ori faci nenorociţii ăştia de paşi până în spital şi mergi mai departe până la capăt! Am ales să mă târâi lividă înspre cabinet, dar am reuşit.

Teama pentru viața copilului face parte din firescul vieții mele

Am reuşit şi în dăţile următoare, adică de fiecare dată dintre cele 3648594 de momente de teama pe care le simţeam zilnic. Nu, nu în picioare, cu capul drept, cu privirea dârză şi împărţind încurajări şi altora. Ci târâş, pe burtă, cu gura plină de pământ, cu unghiile rupte, cu coatele zdrelite. Ani la rând. Dar am reuşit. Încet, încet am reuşit să mă ridic în genunchi, apoi în fund, apoi în picioare, deşi destul de cocoşată. Dar măcar am poziţie bipedă. De cele mai multe ori. Încă am zile în care revin în poziţia târâş, în noroiul spaimei. Încă am frici care nu mă lasă să dorm ori să respir, uneori. Am învăţat că e firesc să trăiesc aşa. Acesta este normalul meu acum. Pentru că sunt într-o situaţie aparte: în situaţia în care mă tem pentru viaţa copilului meu în fiecare zi. Cât de sadica aş putea fi să cer de la mine să nu îmi fie frică?! Normal că îmi e frică şi probabil îmi va fi până la sfârşitul zilelor mele. Îmi este frică că nu va recupera prin terapie tot ceea ce este de recuperat aşa încât să poată trăi cât de cât independent. Îmi e frică că nu va avea prieteni. Îmi e frică că diagnosticul sau (mai bine zis, lipsa acestuia) ascunde ceva oribil, care va ieşi la un moment dat la iveală. Îmi e frică de viitorul sau după ce noi nu vom mai fi… Unde va sta, cine va avea grijă de ea, cât şi cum va mai trăi după…?

Curaj înseamnă să duci încă o zi la capăt

Va mai amintiţi definiţia curajului de la început? Forța morală de a înfrunta cu îndrăzneală primejdiile și neajunsurile de orice fel. Noroc că pentru forţa asta morală nu avem o formulă fixă, de genul G= m x g, unde m este… Forţa morală este că ai dus încă o zi la capăt cu venele intacte, cu un copil hrănit, spălat şi îmbrăcat. Forţa morala este că ai reuşit să ieşi puţin afară. Înseamnă că ai reuşit să dai două mail-uri şi un telefon înspre nu ştiu ce institut de medicină din Europa, forţa morală e că nu ai plecat înspre o altă familie, un alt bărbat, o altă femeie, forţa morală e că încă mai ai puterea să îi citeşti povestea de seara celuilat copil pe care îl ai, cel sănătos… Forţa morală nu înseamnă cu nu îţi este frică. Atâta lucru am învăţat în şapte ani: frica asta va fi mereu acolo, mai cu seama atât timp cât mediul în care trăieşti îţi este potrivnic. Va sta lipită de tine şi va căuta orice prilej de zile mohorâte să îşi scoată colţii.

Frica nu este întotdeauna opusul curajului, ci „partenerul” său

Frica, la rândul său, are şi ea o definiţie seacă, de dicţionar: stare de adâncă neliniște și de tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar… Nu pot da sfaturi terapeutice, evident. Pot spune numai ceva ce am descoperit de-a lungul timpului: dacă reuşeşti să identifici pericolele (reale sau imaginare, conform DEX) care te macină zi de zi în raport cu copilul tău cu nevoi speciale, eşti pe drumul cel bun. Le poţi scrie, desena sau modela din miez de pâine. Nu contează, atâta timp cât eşti conştient de toate acele proiecţii sumbre pe care le învârti deasupra copilului. Pasul doi, şi cel mai dificil, e să faci ceva, cât de mic, să schimbi situaţia. Ştiu, uşor de zis, greu de făcut. Nu poţi convinge toţi copiii din parc să se joace cu el, dar măcar unul, într-o lună. Nu poţi schimba sistemul de învăţământ într-unul inclusiv peste noapte, dar măcar poţi semna o petiţie. Nu îţi poţi garanta că la douăzeci de ani copilul tău va fi în stare să îşi încălzească singur mâncarea, dar poţi exersa încă de pe acum de un milion de ori zilnic. Nu poţi să te mai priveşti cu aceeaşi bucurie în oglindă, dar poţi să mergi o dată în an la un salon de cosmetică. Nu îi poţi da celuilalt copil un frate fără dizabilitate, dar îi poţi da o jumătate de oră doar cu tine, cu râs şi îmbrăţişări. Cere ajutor, tipa, vorbeşte.

Frica asta e perversă. Cum te vede că stai, cum se înfăşoară ca o urâcioasă şi răsuceşte gânduri sumbre. Opusul fricii nu este curajul. Curajul şi frica merg mana în mână.

Opusul fricii este „fă ceva!”

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa