Carpe diem în varianta cu autism – Jurnalul unei vacanțe în care ne-am luat viața înapoi

Georgiana Mihalcea, redactor
carpe diem în varianta cu autism
Carpe diem în varianta cu autism. Au fost 7 zile „ca în vremurile bune”

Carpe diem în varianta cu autism – Înainte de vacanța intersemestrială David a avut de făcut un mic eseu despre una dintre celebrele expresii latinești. A ales să comenteze „Carpe diem”, considerând că dintre toate i se potrivește cel mai bine. A luat un 10 mare cât el, dar nu despre asta e vorba, nu notele ne fac ceea ce suntem, ci un mod unic de a privi și a trăi viața.

În episodul anterior spuneam că „există fericire la braț cu autismul” și multă lume nu au fost de acord cu mine sau a pus sub semnul întrebării această afirmație. Am ales să fac din acest episod o filă de jurnal a vacanței noastre intersmestriale, cu poze, amintiri și multe emoții trăite lângă copilul meu.

Carpe diem în varianta cu autism (trăiește clipa): „Hai să ne luăm viețile înapoi de la pandemie!”

Bucuroși nevoie mare că am pus tableta în cui, pe 29 ianuarie 2021, ne-am pus pe făcut planuri de vacanță. La noi planul e esențial, David are nevoie înainte de culcare să știe ce va face a doua zi. Și cum stăteam noi așa, relaxați și vorbeam câte-n lună și-n stele numai ce-l aud pe David:

  • Tu știai că emoțiile ne fac ceea ce suntem?
  • Wow! David, ce frumos ai spus! De unde ți-a venit ideea asta?
  • Simplu! Dintr-o reclamă!
  • Dar tu înțelegi ce înseamnă?
  • Da, înseamnă că cel mai mult în viață contează cum te simți, iar eu vreau să fiu mereu fericit și încântat!
  • Te consideri un om fericit?
  • Da! Sunt un om fericit. Viața mea este în spiritul „Hakunamatata”! Asta vreau să facem în vacanța asta: să trăim intens fiecare zi. Îi tot aud pe ăștia la televizor să ne luăm viețile înapoi! Hai să le luăm și noi pe ale noastre și să facem lucruri pe care nu le-am mai făcut de mult, din cauza pandemiei.
  • Ce ți-a lipsit cel mai mult?
  • Copiii de la școală, să merg la mall și să văd marea!

Din nou la mall, o aventură cu inima cât un purice

Fiind (momentan) în scenariul galben, Bucureștiul și-a deschis 30% porțile la distracții de orice fel. Nu ne-am dus chiar din prima zi și nu la toate deodată. Mall-ul de lângă noi e așa, mai de cartier, fără fițe și figuri și destul de liber în cursul săptămânii, așa că într-o zi am fost la bowling, în alta la film și în a treia zi la jocuri.

La mall după 1 an de absență: bowling, jocuri și film

În ziua de bowling nu eram decât noi și pista. Poate că nu aruncă mingea cum trebuie, dar David a reușit să câștige la limită în fața lui tati și nu-și mai încăpea în piele de fericire: „Vezi, Georgiana că n-am uitat să joc! Uite ce bun sunt! Ha, ha, haaaa! Ca în vremurile bune!

A uitat și că este cu masca pe față, era atât de fericit! Își regăsise o veche pasiune: bowlingul!

A doua zi am mers la film și am văzut Mulan, pe care îl așteptam de anul trecut. Aici am avut amândoi ceva emoții, fiecare din altă cauză. Eu de regulile de la cinema, el de lumea care se aduna în sală. Ce-i drept, s-a cam sălbăticit în ultimul an copilul meu și, de câte ori trebuie să împartă spațiul cu necunoscuți îl simt că se aricește.

Contrar previziunilor mele, puteai să cumperi popcorn și suc și să le consumi în sala de cinema. Evident că am luat și noi, doar nu era să poftească Goe la ronțăiturile copiilor.

Organizarea era însă exemplară: la Happy Cinema se respectă toate măsurile de distanțare: se vindeau bilete pe rânduri diferite, unii în stânga, alții în dreapta.

Într-o sală de 100 de locuri dacă erau 15-16 oameni. Așa că ne-am calmat amândoi și ne-am bucurat de legenda lui Mulan cu sufletul la gură.

L-au cam speriat pe copil rigorile familiilor tradiționale chineze, confruntările dintre războinici, săbii, catapulte, urlete de luptă, dar ne-am ținut de mână și am închis ochii când mai cădea la pământ câte un chinez.

Important este că binele a învins răul, Mulan a fost „în spiritul dreptății” cum zice David, s-a împăcat cu familiei ei (îi stătea copilului pe creieri dacă nu o ierta tac-su că a plecat la luptă fără să spună) și că după film am fost la KFC, că eram epuizați după 120 de minute de atâta acțiune.

În ziua de jocuri îi tremurau mânuțele (dezinfectate permament!) pe toate manetele și butoanele!

Cea mai mare realizare a fost că și-a bătut vechiul lui record de la PacMan, de la 67.000 de puncte (păstrat de aparat un an de zile) l-a dus peste 100.000. „Să vedem cine mai poate acum să mă învingă!”

Întorcându-ne acasă, la Depoul Alexandriei am văzut tramvaiul Monei, cel cu indicativul 299 și ne-am lipit de el să o așteptăm. Când colo, supriză, a venit un tip în hanorac, jovial și văzând că-i fac poze copilului pe lângă tramvai ne-a întrebat care e treaba și l-a poftit pe David în cabină să facă poză ca și cum ar fi vatman.

Visul lui David este să devină vatman. Totul începe cu un vis….

O fi contat și că i-am spus că suntem prietenii colegei lui-Mona- o fi fost el pur și simplu un om de milioane. Cert e că „vatmanul” meu nu-și mai încăpea în piele de bucurie.

Țopăia pe stradă cât e de mare și striga: „Azi e ziua mea norocoasă! Am fost la film și am condus tramvaiul Monei!” (dragă STB să știi că David NU a condus tramvaiul, ci doar a făcut câteva poze pe scaunul vatmanului, în timp ce vehicolul era deconectat de la toate cele!)

Carpe diem- varianta cu autism: în parc cu clasa șaptea

Dacă îi lipsește ceva cu adevărat, sunt copiii de la el din clasă. Cu majoritatea se știe deja de 7 ani, îi sunt ca o familie. Poate să zică oricine orice, relațiile în online nu au nimic din farmecul celor față în față, chiar și cu masca pe față. Joi a fost un soare după sufletul copilului meu.

Chiar dacă urma să ne vedem cu câțiva colegi și două doamne diriginte (actuala și fosta) la ora 12, fiu-meu s-a trezit de la 6: „azi mă văd cu copiii mei, ca pe vremurile bune!”

La 11. 30 noi eram primii în Moghioroș, urmărind fiecare umbră de om care se apropia de parc: „Uite-o pe Karina, pe Claudia! Georgiana, chiar o să mă văd cu copiii mei!”

Au venit vreo 6 copii, doamnele diriginte și am bătut împreună toate aleile parcului, am stat pe bănci și-n spațiile de joacă (cu mască, distanță și dezinfectanți!) aproape 4 ore.

Nu ne mai săturam unii de alții. A trecut timpul ca o clipă. NU mai erau adolescenți, nu mai contau notele, mediile abia încheiate, nici competiția, nici care e mai tare: erau niște copiii fericiți care nu se mai săturau să se privească și să-și vorbească.

„Vezi, Georgiana, asta înseamnă să-ți iei viața înapoi de la pandemie” zice înțeleptul David la finalul zilei, cu lacrimi în ochi pe care abia reușea să le șteargă.  

Carpe diem în varianta cu autism- Hai să vedem marea iarna!

Ultima aventură intensă din vacanța intersemetrială a fost să mergem la mare. În ultimii ani mereu am fost la mare iarna, pentru că o iubim indiferent de anotimp. Pentru acest eveniment m-am vopsit mov, la sugestia lui David, care crede despre blond că este banal și „nu atragi nicio privire!”

Iar ne-am trezit la 6 și nu ne mai încăpeam în piele de bucurie când ne-am văzut pe Autostrada Soarelui, care era ticsită de ceață. Ce mai conta? Muzica răsuna în difuzoare, zâmbetul era în sus, viața noastră era „ca-n vremurile bune”.

Prima oprire a fost în Mamaia, stațiunea preferată a lui David, „Raiul lui estival”, singurul loc de pe pământ unde vrea să ajungă vara.

A alergat pe plaja cu inima-i fericită, a vorbit tare, „cu eco”, s-a tăvălit în nisip și s-a cățărat pe locațiile de salvamar și s-ar fi bălăcit și-n apă dacă noi i-am fi dat voie.

Carpe diem în varianta cu autism. Excursie de o zi la Mamaia, 6.02.2021

Era din nou fericit, își trăia clipa din plin și aș fi prelungit la infinit ziua de sâmbătă pentru că și eu și Florin simțeam același lucru cu copilul nostru. Era atât de bine să fim împreună la malul mării, fără griji, fără treabă, fără….doar noi și marea care abia atingea ușor malul cu niște valuri blânde cu care parcă ne ura „bine ați revenit!” Eu cred că și mării îi lipsesc oamenii, nu doar invers!

Când eu scriu aceste rânduri, David e la plimbare cu tati cu o linie de transport regional, că, deh și duminică trebuia să aibă un moment fericit pe listă.

Chiar dacă nu-l vedeți pe tati în multe dintre pozele episoadelor, el este mereu aici, cu noi, trup și suflet la braț cu autismul.

Poate că nu este la fel de extrovertit ca noi, dar fără el nimic din ceea ce vă povestim n-ar fi fost posibil. Este echilibrul nostru, este omul cu a cărui bunătate ai putea cumpăra un regat întreg! „E cel mai bun tată din lume!” cum îi spune David în fiecare zi.

Carpe diem în varianta cu autism este un mod pe care noi l-am ales. Fără planuri prea mari și pe termen lung, fără alte priorități în afară de binele copilului, fără să ne gândim cum fi putut să fie viața noastră fără autismul lui David.

Dacă am realizat ceva în ultimii ani de care să spun că sunt mândră este chiar modul în care l-am învățat pe David bucuria de a trăi fiecare clipă.

Copilul meu a înțeles că, mai presus de note, bani, obiecte și alte lucuri materiale, mai presus de părerea celor din jur, contează să fii fericit și să te bucuri din plin de fiecare clipă de viața ta.

Și da, există fericire la braț cu autismul, trebuie doar să crezi!

Te-ar mai putea interesa