Toată familia are nevoie de o perioadă de doliu
Cu timpul mi-am dat seama că nu sunt singura mamă care a reacţionat aşa. Am cunoscut la rândul meu alţi părinţi ai unor copii cu nevoi speciale care mi-au mărturisit cât de dureros este să şi-l scoate din gând pe acel copilaş proiectat în timpul lunilor de sarcină. Să îşi ia ochii sufletului de la tot ceea ce visau că vor face împreună. În toate cele nouă luni de aşteptare copilul a fost investit afectiv nu doar de către mamă, ci de către toţi membrii familiei – tată, fraţii, bunicii. Deşi mama naşte un copil viu, dar bolnav (boala fiind „vecină” cu moartea în mentalul nostru), membrii familiei sunt puşi în situaţia de a „îngropa” imaginea copilului sănătos şi „perfect”. Este tot o formă de doliu, iar mama are mare nevoie de a se desprinde de această imagine, de acest copil proiectat.
În acelaşi timp, fiind nevoie de prezenţa sa fizică în viaţa copilului născut, care îşi cere dreptul său firesc (alăptare, îngrijire, controale medicale), mama se zbate între copilul „mort” din mintea sa şi pe care nu are vreme şi nu îşi „permite” să îl jelească şi instinctul matern care o împinge să îşi dedice tot timpul copilului viu.
Psihanalistul Speranţa Farca explică ce se întâmplă cu mama în astfel de cazuri: „Dacă mamei i se refuza posibilitatea de a face doliu după copilul ei (…), ea este de fapt condamnată să nege naşterea şi „moartea” şi să poarte în continuare copilul în ea. Copilul din ea îi va mortifica treptat corpul, generând somatizări, depresii sau boli psihice. Este o pedeapsă prea aspră pentru mama şi aşa aflată într-o stare de suferinţă şi culpabilizare. Legătura cu viaţa a mamei apare ca o rană, doar durerea îi mai pare vie, atât de vie încât are nevoie de „pansamente”, de „calmante”, de orice ar face-o să nu mai simtă. Sentimentul vinovăţiei este acut şi mortificator.”
Dragi părinți, nu sunteți singuri!
În cazul meu tot acest proces de ieşire din stare de doliu a durat aproape cinci ani. Nu am putut să o fac singură. Parte pentru că până la un punct nici măcar nu voiam să o fac, având sentimentul că îmi abandonez copilul nenăscut şi proiectat. Parte şi dintr-un sentiment de vinovăţie faţă de copilul meu născut bolnav, pentru care m-am blamat şi judecat până la sânge. Rămânând în acea stare în care îmi refuzam orice formă de a trăi, credeam că îmi spăl cumva vina de a-i fi dăruit o viaţă grea.
Însă toate acestea, deşi acum le pot scrie într-un singur articol, le-am realizat în timp. Şi, deşi nu sunt adepta psihoterapiilor aplicate la cel mai mic hop din viaţă, de data aceasta a trebuit să admit: am nevoie de ajutor specializat. Toată durerea era atât de împietrită în mine, încât abia după un an de întâlniri terapeutice am reuşit să mut prima pietricică din loc.
Fără pretenţia de a da vreun sfat academic, aş vrea să spun tuturor părinţilor care trec prin ceea ce am trecut eu: nu vă fie teamă sau ruşine să apelaţi la ajutorul unui psihoterapeut! Efortul de a ieşi de unii singuri din doliul după copilul proiectat este, dacă nu imposibil de realizat, mult, mult prea greu pentru sufletul vostru şi aşa greu încercat.
