Măcar azi, de 3 decembrie, în România dizabilitatea se face auzită. Așa, ca atunci când bați cu lingura într-o oală în mijlocul pieței: nu pentru că ar vrea lumea s-o audă, ci pentru că ai un mesaj și n-ai difuzor. Mai de voie, mai de nevoie, mai pentru ochii lumii, mai „să dea bine la UE”, azi, în Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități se scrie, se postează, se dau comunicate, se împart inimioare albastre și lacrimi desenate în Canva despre „povești inspiraționale”, „mame eroine”, „copii speciali”, „exemple de bune practici” (expresie care mă trimite direct la oftalmolog să-mi verifice ticurile nervoase).
Eu am scris despre autism atâția ani, că aș putea să-mi dau doctoratul în „La braț cu autismul – ediția pentru părinți care au învățat să meargă pe sârmă fără plase de siguranță”. Numai că anul ăsta, când m-am așezat iar să scriu… m-am trezit că nu mai am energie pentru nimic solemn. Așa că am decis să fac ceea ce face orice părinte epuizat, dar cu simțul umorului activ: un roast (adică un soi de mișto cu cap la care „andrisanul” nu are voie să se supere!). Despre mine, despre viața mea alături de un adult cu autism, despre percepțiile oamenilor, despre România care ne iubește doar când are deadline european. Și despre lumea asta în care trăim cot la cot, noi și restul universului, chiar dacă universul încă face salturi înapoi când ne vede.
Așa că am pornit la drum cu Google. Nu cu ChatGPT! Nu de alta, dar când vine vorba de autism, am încredere în AI fix cât am în inspectorii de la ANAF care ne anunță controalele cu o oră înainte. Și am întrebat frumos: „Câte persoane cu autism sunt în România?” Google a scos din el tot ce avea prin sertare și tot ce n-avea: 24.000, 40.000, 48.000, un studiu care zicea că în 2021 ar fi fost 558.000 și o profeție apocaliptică în care până în 2050 o să fie unu din doi copii cu autism. Nici sfârșitul lumii nu pare atât de pesimist.
Dar ce să vezi? Stat român nu are, n-a avut și probabil nu va avea vreodată statistici oficiale. Pentru că statul român e ocupat cu treburi mai complicate: tunuri financiare, promisiuni electorale, organizări de festivități în parcare. Cine să mai stea să numere autiștii?
Așa că am decis să-mi fac propria statistică. Așa, pompos: în România trăiesc, speră, visează la terapii gratuite și la incluziune ca în țările nordice aproximativ 50.000 de copii cu autism și încă pe atât adulți. Cu ce ne ajută statistica asta? Oficial, cu nimic. Neoficial, cu mult, pentru că într-o țară cu 18.900.000 de oameni, autiștii ar putea fi integrați. Ar putea fi înțeleși. Ar putea fi acceptați. Ar putea primi o șansă. Nu sunt o specie rară, nu sunt extratereștri, nu activează puteri paranormale, doar cer respect. Și totuși, românii au păreri. Multe. Multe și creative. Multe și… surprinzătoare.
Sunt Georgiana Mihalcea, o mamă de adult special. După ce am scris 5 ani serialul „La braț cu autismul”, voi publica o serie de scrisori pentru mamele cu copii speciali, scrisori care să le dea putere să meargă mai departe.
„Sunt genii, frate! Ca Doctorul Minune!”
Aici e categoria celor care cred că autismul arată ca un episod din serial: băiat tânăr, frumos, antisocial în mod seducător, geniu în medicină, rezolvă cazuri imposibile și are replici cool la final. „Ai văzut Doctorul Minune? Așa sunt toți! Ai auzit de Einstein? Și el era, frate, autist!”
Îi întrebi dacă știu ceva despre Einstein și se albesc la față ca varul de pe pereții școlii generale. Dar nu contează, ideea a intrat în folclor: dacă nu vorbește la doi ani, sigur e geniu. Dacă vorbește prea mult… tot geniu e, dar obosit. Le mai explic o dată – a șasea, a zecea, a milioana – că personajul din film are Asperger, iar Aspergerul e o formă de autism înalt funcțional, rară, atât de rară că din 50.000 de autiști români, dacă se găsește unul ca Doctorul Minune, să batem toți din palme. Dar doi nu sunt. Parol. Dar mitul rămâne. Pentru că e mult mai romantic să crezi că autismul vine la pachet cu IQ supranatural decât cu programări la terapie, cu refuzuri la angajare și cu „nu sunt locuri la psihiatru pediatric, încercați luna viitoare”.
- CITEȘTE ȘI: „Oameni buni, autismul nu-i ca-n «Doctorul Minune», pentru că puțini autiști sunt geniali!”
„Săracii… sunt complet înapoiați, nu?”
Categoria opusă și sincer, mai greu de digerat. Aici intră cei care cred că autismul e un fel de cocktail între retard, surzenie, inadaptare socială, demență temporară și o boală inventată pentru atenție. Sunt oamenii care se uită la copilul tău de parcă ai adus un urs polar la Mall. „E autist? Săracu’…” Nu, „săracu’”. E om. Cu sentimente. Cu reguli. Cu memorie. Cu integritate. Cu nervi. Și da, uneori cu anxietăți. Dar nu e un animal exotic. Ei sunt convinși că autiștii trebuie ținuți „sub supraveghere”, că „mușcă”, că „strică alți copii”, că „nu-s în toate mințile”. Îi vezi cum își trag copilul mai aproape, de parcă autismul se ia prin respirație. Dacă ar fi fost contagios, acum eram toți neurodivergenți și beam ceai de mușețel prescris de terapeut.
- CITEȘTE ȘI: „Manual de instrucțiuni pentru autism”.100 de reguli după care trăiește o familie care are copil cu autism
„Autismul politic” născut din legendarul „E autist săracul”
Asta e preferata clasei politice. La noi, autismul a devenit insultă de serviciu. De la Iohanis, la Dăncilă și recentul război Nicușor Dan vs. Geeorge Simion („E autist săracul”) Politicienii dau cu autismul în societate cum dă bucătarul cu sare peste cartofi prăjiți.
Așa s-a născut „autismul politic”: o formă gravă de necunoaștere combinată cu aroganță. Oamenii cred acum că autiștii sunt incapabili să simtă, să decidă, să gândească, să iubească. Că trăiesc într-o lume paralelă, stearpă, robotică. În realitate, dacă toți politicienii ar avea conștiința și corectitudinea unui autist… țara asta ar înflori.
„Autiștii autodiagnosticați”, acești unicorni neurodivergenți
Aici îi găsim pe adulții care într-o zi, între două podcasturi și o sesiune de journaling, au decis: „Eu sunt autist. Am văzut un clip pe TikTok. Simt că mă regăsesc.” Și se prezintă de parcă au absolvit Medicina, Psihologia și Harvardul pentru Autism. La început te cuceresc. Vorbesc frumos. Au vocabular bogat. Au CV-uri elaborate. Au terapie la zi (de cele mai multe ori imaginară). Își fac textele cu GPT după manual. Și-s atât de convinși, că dacă-i întrebi de diagnostic real, se supără ca măgarul pe sat.
Partea cea mai simpatică? În timp ce ei se autoproclamă „autiști funcționali”, noi, părinții cu copii cu acest diagnostic, știm crudul adevăr: în România NU există 1 (unul!) adult cu autism angajat cu carte de muncă pe bune, în condiții reale, nu mascate, nu proiecte speciale. Dar pe internet e plin de ei. Aș zice că-s precum unicornii: frumoși, diafani, dar greu de găsit în realitate.
Și totuși… autiștii sunt oameni mișto. Dar doar noi știm asta
Asta e categoria secretă, ascunsă, reală. Există doar în mintea mea și în inima mamelor ca mine. Pentru că noi trăim cu ei. Ei cu noi. Îi vedem cum sunt cu adevărat: corecți, onești, direcți, loiali, sensibili, empatici. Cu suflet fin. Cu reguli clare. Cu dreptate tatuată în ADN. Cu bun-simț cât nu încape într-un parlament întreg. Îi vezi cum răspund lumii? Cu mai multă omenie decât primeau. Eu am acasă un adult cu autism. De 19 ani mergem la braț cu atismul. Și n-am avut în neamul meu un om mai vertical, mai cumsecade, mai autentic. Dacă toți ar fi ca el, România ar fi altă țară.
Așa că, măcar azi, de 3 decembrie, de Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități, dacă tot ne prefacem cu toții că suntem buni, înțelegători, empatici, hai să ne prefacem un pic mai convingător. Măcar azi să vă uitați spre noi fără milă, fără frică, fără mituri și fără etichete.
Autismul NU e o tragedie. Tragedia e ignoranța. Autismul nu e boală. Boala e modul în care unii oameni aleg să-i privească. Autismul nu e prăpastie. Prăpastia e între realitate și prostia publică. Autismul nu e limită. Limita e societatea care nu înțelege. Și dacă tot ziceți azi că vă pasă, atunci măcar pentru cinci minute spuneți în gând: „Autiștii nu sunt problema. Problema sunt prejudecățile noastre.” Fiul meu e cool. Și lumea n-are nimic de pierdut din cauza asta. Doar de învățat.
