Poate că tocmai ai primit o veste cumplită, o veste care te-a făcut să simţi cum ţi se învârte capul, cum ţi se scurge viaţa prin tălpi, cum mâinile îți sunt moi de tot.
Și de atunci îți tot repeţi, obsesiv, în minte, o întrebare la care nimeni nu vrea sau nu poate să îţi ofere un răspuns: De ce? Şi nu înţelegi de ce întrebarea asta sună de parcă ar fi spusă în vis, când ceilalţi nu te pot auzi, şi tu îi tot întrebi, apoi ţipi din toţi rărunchii, iar ei par orbi și surzi, par să nu te vadă și să nu te audă când urli spre ei: De ce? De ce am un copil bolnav?
Numai de puțin timp am încetat să mai număr în fiecare zi săptămânile, lunile şi anii de când am primit o astfel de veste. Acum îmi amintesc mai rar acea dată sau poate nu e nevoie să mi-o amintesc, pentru că de fapt a rămas undeva arsă pe sufletul şi mintea mea. Şi tot de curând am avut puterea să văd că nu sunt singura care trăieşte o astfel de viaţă. Că sunt multe mame şi mulţi taţi în jurul meu care trăiesc cu o durere asemănătoare, care se întreabă De ce? şi care, ca şi mine, simt că se află într-o groapă fără fund din care nu ştiu cum vor mai ieşi. Pentru voi scriu acum, pentru voi răscolesc amintiri dureroase, pentru că vreau să vă spun ceva ce pare decupat dintr-o filă de calendar ieftin: nu va fi aşa mereu! În timp, veţi putea respira din nou aproape normal.
Coşmarul
Clipa aceea, când afli că este ceva în neregulă cu copilul tău, nu o vei uita toată viaţa, orice ţi-ar spune lumea. Ea poate veni în timpul sarcinii, aşa cum s-a întâmplat în cazul nostru, la naştere, sau în primii ani de viaţă. Uneori, chiar şi mai târziu. Sunt convinsă că, indiferent de vârsta copilului tău, vestea că este bolnav grav te dărâmă în acelaşi fel ca pe o proaspătă mămica. Pentru că rămâi mamă, până la sfârşitul lumii.
Aproape un an de zile, în fiecare dimineaţă, înainte de a deschide ochii, speram că am visat, că a fost un coşmar. Unul din care nici măcar o dată trezită din somn parcă nu mă puteam desprinde. Nu am fost în stare să am grijă cum trebuie de copiii mei în acea perioadă, pentru că eram pur şi simplu o epavă. Iar asta îmi sporea şi mai tare sentimentul de vină.
Furia şi revoltă
Uram pe toată lumea, începând cu mine. Uram copiii sănătoşi de pe stradă, le uram pe mamele lor, îmi uram prietenii care au fugit care încotro, îmi uram familia care se purta de parcă totul ar fi fost în regulă, iar eu aş fi fost o nebună care îşi vede copilul bolnav. Îl uram pe Dumnezeu… Şi nu aveam curaj să o spun. Nu urâsem pe nimeni până atunci. Am spus-o în cele din urma tuturor: „Vă urăsc pentru că aveţi în continuare vieţile voastre mediocre şi liniştite în timp ce a mea nu mai există!” I-am spus-o şi Lui, iar abia atunci a venit vindecarea şi liniştea.
Resemnarea, liniştea
Au urmat doi ani în care nu mă mai frământam atât. Mă resemnasem – voi avea toată viaţa un copil bolnav, viaţa mea de dinainte nu mai există, aşa cum nu mai există râs, muzică sau culoare. Şi cu asta, basta. Mergeam la controalele periodice, făceam ceea ce ne spuneau medicii. Însă nu ne mai agităm atât de mult ca în primul an. Un diagnostic concret întârzia să apară. Ce puteam face mai mult? Fuseserăm la toţi medicii renumiţi, aveam deja o agendă de telefon de mărimea Paginilor Aurii, învăţasem biologie şi medicină în timp atât de scurt, doar doar vom descoperi ceva, şi tot degeaba. Ne priveam unul pe altul în ochi şi parcă ne spuneam: La ce bun toate astea? Nimic nu se va schimba. Hai mai bine să ne bucurăm de ea cât încă e cu noi. Aşa că am abandonat cercetările medicale şi am început joaca. O joacă amară. Dar vindecătoare în cele din urmă.