„Nu îi pot spune copilului «Nu!»”- Asta spun mulți părinți care evită limitele din vină, de teamă sau pur și simplu din dorința de a-și crește copiii altfel față de cum au fost ei crescuți. Dar aceasta nu e decât o dovadă a parentingului modern greșit înțeles. Copiii au nevoie de limite ca să se simtă în siguranță. Psihologul Andreea Dumitru povestește cazul Mariei T., o mamă permisivă, și arată ce se întâmplă cu copiii care cresc fără structură. În paralel, compară efectele stilurilor de parenting – autoritar, neimplicat și autoritativ – pentru a înțelege de ce lipsa de limite nu este iubire, ci abandon emoțional mascat.
În cabinetul său, psihologul Andreea Dumitru vede adesea părinți care vin pentru crizele copiilor lor, dar pleacă descoperind răni vechi proprii. Unul dintre cele mai frecvente puncte de blocaj? Lipsa de limite. „Mulți părinți vin spunând că au un copil greu de gestionat, dar ajung să descopere că dificultățile reale vin din faptul că nu știu cum să pună limite. Și nu știu fie pentru că nici ei nu au crescut cu ele, fie pentru că au crescut cu limite prea dure și acum fug de orice conflict”, spune psihologul.
- CITEȘTE ȘI: Stiluri de parenting: Tu ce fel de părinte ești?
Cazul Mariei T. (38 de ani): Stilul permisiv – iubire fără limite, confuzie fără granițe
Maria este mama a doi copii – un băiat de 11 ani și o fată de 8 ani – și a început terapia după un divorț dificil, simțindu-se complet copleșită de comportamentul celor mici. Nu reușește să impună niciun fel de reguli, iar copiii ei nu respectă orele de somn, refuză să își facă temele și reacționează agresiv când li se interzice ceva. Maria recunoaște că rareori le poate spune „Nu”.
Crescută într-o familie permisivă, Maria a avut în copilărie multă afecțiune, dar aproape niciun fel de structură. „Nimic nu-mi era interzis, totul era ok”, își amintește ea. Când era copil, acest lucru i s-a părut minunat. Dar, ca adult, lipsa de repere din copilărie s-a transformat în nesiguranță, frică de respingere și dificultăți în a lua decizii ferme. După divorț, simțindu-se vinovată și temându-se să nu-și piardă afecțiunea copiilor, Maria a devenit și mai indulgentă, permițând aproape orice și evitând orice fel de confruntare.
„Maria reproduce modelul permisiv al părinților ei, dar îl duce și mai departe, dintr-o teamă profundă că dacă spune ‘nu’, copiii ei o vor respinge sau o vor considera o mamă rea”, explică psihologul Andreea Dumitru. „Adesea spunea în cabinet: «Îmi pare rău de ei, au trecut și prin divorț… cum să le mai pun și reguli stricte?»”
Ceea ce se întâmplă astăzi în familia Mariei este rezultatul unui cerc vicios: lipsa de reguli în copilăria ei a lăsat urme adânci, iar acum ea încearcă să le compenseze oferind copiilor libertate totală – fără limite, fără consecințe. Copiii însă se simt tot mai agitați, dezorganizați și nesiguri.
„Maria a venit în terapie spunând că nu înțelege de ce băiatul ei de 11 ani țipă când i se cere să închidă televizorul sau de ce fiica ei plânge isteric la orice refuz. Când am început să explorăm trecutul, am înțeles împreună că acest stil permisiv de acum este o reacție automată la lipsa de structură din copilărie. A trăit cu ideea că iubirea înseamnă aprobare necondiționată, dar copiii ei au nevoie de ceva mult mai important: încrederea că mama știe să țină direcția”, spune psihologul.
Efectul stilului de parenting al Mariei asupra copiilor ei
Lipsa aproape completă a limitelor în viața de zi cu zi a avut un impact vizibil asupra copiilor. Fără repere clare, aceștia nu reușesc să-și dezvolte autocontrolul, iar reglarea emoțiilor este dificilă. Băiatul Mariei are note tot mai slabe la școală și îi provoacă constant pe profesori, iar fetița are reacții disproporționate la orice limitare – de la lacrimi, până la crize de furie.
„Vedem foarte clar aici efectele unui stil de parenting permisiv: lipsa granițelor nu este percepută ca libertate, ci ca abandon. Copiii nu spun: «Ce bine că pot face ce vreau», ci trăiesc cu un sentiment difuz de nesiguranță – nu știu dacă părintele e cu adevărat prezent și disponibil pentru a-i proteja”, explică psihologul Andreea Dumitru. În cazul Mariei, există deja semne de anxietate la băiatul cel mare, care o provoacă frecvent pe mamă, poate în speranța că va întâlni în sfârșit o limită clară. Fetița, în schimb, pare hipersensibilă la frustrare – orice „nu” o destabilizează.
„Fără intervenție, copiii riscă să devină adulți care nu tolerează respingerea, nu își asumă responsabilități și trăiesc cu senzația că viața e haotică și imprevizibilă”, avertizează psihologul. Cazul Mariei arată cât de ușor putem confunda iubirea cu evitarea limitelor și cât de important e să recunoaștem ce nu am primit în copilărie, ca să nu perpetuăm lipsa. Stilul permisiv în care a fost crescută poate fi întrerupt – cu ajutor, cu conștientizare și cu decizii ferme luate din grijă reală, nu din teamă.
La extrema cealaltă: copiii crescuți în stil autoritar devin adulți care evită conflictele
O altă formă de permisivitate ascunsă apare la părinții care au fost crescuți într-un stil autoritar și aleg, din dorința de a nu repeta modelul, să evite complet conflictele. Este cazul Anei Ș. (43 de ani), care a fost crescută cu reguli stricte și pedepse, fără spațiu pentru emoții. Ajunsă mamă, Ana s-a dus la extrema opusă: nu vrea să impună nicio limită și își dorește să fie percepută mai degrabă ca prietenă decât ca părinte. Copiii ei, lipsiți de repere clare, devin impulsivi și instabili emoțional. Această inversare de roluri – din frică și vină – duce, paradoxal, tot la nesiguranță pentru copil. În urma terapiei, Ana a înțeles că adevărata protecție vine din stabilitate, nu din evitarea regulilor.
Cazul Anei Ș. (43 de ani): De la reguli stricte la nicio regulă
Trauma suferită în copilărie, într-un mediu parental autoritar, poate împinge un adult – ajuns părinte – către extrema opusă a permisivității. Mulți adulți care au crescut sub reguli stricte și disciplină severă își promit că propriii lor copii „nu vor trece prin ce-am trecut noi”. Așa se explică faptul că, în cazul Anei, după ce a îndurat un stil parental dur, ea a alunecat involuntar spre cealaltă extremă, devenind un părinte excesiv de permisiv, povestește psihologul Andreea Dumitru.
„La suprafață, stilul permisiv al Anei – plin de afecțiune și libertate – reprezintă contrariul stricteții pe care ea a cunoscut-o în copilărie, însă implică foarte puțină structură și aproape nicio limită clară pentru copii. Ea își lasă copiii să facă aproape tot ce își doresc și preferă să fie percepută ca un prieten de către aceștia, nu ca o figură autoritară. Pentru a evita orice conflict sau supărare, cedează imediat în fața insistențelor copiilor, neputând suporta să-i vadă plângând sau făcând crize de nervi. Această tendință de a evita confruntarea își are rădăcinile în propria copilărie: crescând cu mesajul implicit «Nu deranja», Ana a devenit o persoană care caută mereu să facă pe placul celorlalți. Acum, ca părinte, ea își dorește cu disperare aprobarea copiilor și se teme să impună limite ferme”, spune psihologul.
Ana, ca părinte. „Stilul permisiv de acum e o reacție extremă la autoritarismul trăit în copilărie”
Ceea ce se întâmplă astăzi în familia Anei este o dinamică paradoxală: tocmai din dorința de a nu fi ca propriii părinți, a ajuns să le ofere copiilor un mediu în care totul este permis, dar nimic nu e clar. Copiii ei se confruntă cu dificultăți de autocontrol și lipsă de asumare a responsabilităților, iar acest lucru se traduce prin comportamente haotice, reacții impulsive și probleme la școală.
„Ana a venit în terapie spunând că nu înțelege de ce fetița ei de 10 ani se enervează foarte repede și nu acceptă niciun refuz. Abia când am explorat felul în care ea însăși a fost crescută, am înțeles că stilul permisiv de acum e o reacție extremă la autoritarismul trăit în copilărie. Iar fără intervenție, acest cerc continuă – din vină, teamă și suferință transgenerațională”, spune psihologul.
Efectul stilului de parenting al Anei asupra copiilor ei
Lipsa aproape totală a limitelor și disciplinei în viața de zi cu zi are însă efecte negative asupra copiilor. În absența unor repere clare, aceștia nu reușesc să își dezvolte autocontrolul și au dificultăți în reglarea propriilor emoții. Se pot observa la copiii Anei comportamente impulsive și o instabilitate emoțională pronunțată, tocmai pentru că nu au fost obișnuiți să accepte limite sau consecințe. Pe termen lung, un copil crescut fără direcție fermă poate deveni fie centrat pe sine, fie extrem de anxios, simțind că nimeni nu „este la cârmă” pentru a-i oferi siguranță.
În mod ironic, încercarea Anei de a-și proteja copiii de trauma pe care ea însăși a suferit-o conduce la apariția unui alt tip de vulnerabilitate pentru aceștia, perpetuând un tipar disfuncțional. Studiile indică faptul că mamele cu niveluri ridicate de simptome de traumă tind să adopte fie un comportament parental autoritar, fie unul excesiv de permisiv cu propriii copii. Trauma neprocesată din copilărie poate influența radical stilul parental la maturitate, contribuind la transmiterea suferinței din generație în generație. Astfel, pattern-ul problematic continuă sub o altă formă: severitatea exagerată din generația părinților Anei este înlocuită de permisivitatea exagerată a Anei, ambele extreme fiind dăunătoare dezvoltării sănătoase a copiilor.
Ce se întâmplă când copiii cresc fără limite? Ce fel de adulți devin?
La copii, lipsa de limite se traduce în instabilitate emoțională, dificultăți de autocontrol, impulsivitate și lipsă de asumare. „Dacă nimeni nu i-a spus copilului «până aici», el nu va ști niciodată unde se termină libertatea lui și începe responsabilitatea”, explică psihologul Andreea Dumitru. Neavând granițe externe ferme, copilul nu dezvoltă granițe interne. Nu învață să tolereze frustrarea, nu își reglează emoțiile și nu știe să relaționeze sănătos cu ceilalți. „Un copil fără limite nu e liber. E pierdut”, spune psihologul.
Pe termen lung, acești copii pot deveni adulți anxioși, care au nevoie constantă de aprobare sau, dimpotrivă, adulți care refuză orice responsabilitate. „Ori se tem să greșească și nu iau nicio decizie, ori cred că totul li se cuvine și nu tolerează refuzul. Ambele variante sunt forme de dezechilibru emoțional”, adaugă specialista. În cazuri extreme, pot ajunge să aibă dificultăți majore în relații, la muncă sau în propria viață de familie. „Fără limite sănătoase în copilărie, viața de adult devine un teren nesigur: nu știi cine ești, ce meriți și unde trebuie să spui stop.”
Cele patru stiluri de parenting. De ce stilul autoritativ e cel mai echilibrat – chiar și în criză
Psihologia parentală identifică patru stiluri de parenting: autoritar, permisiv, neimplicat și autoritativ. Dintre toate, stilul autoritativ este considerat cel mai sănătos pentru dezvoltarea copilului. Combină căldura cu fermitatea, empatia cu limitele clare. „Părintele autoritativ e cel care oferă dragoste, dar nu se teme să spună nu. Explică regulile, ascultă, dar nu cedează la șantaj emoțional. Copilul știe că e iubit, dar și că există reper”, spune psihologul Andreea Dumitru.
Chiar și în situații dificile – cum ar fi divorțul sau conflictul între părinți – acest stil oferă stabilitate emoțională copiilor. „Am avut în terapie o mamă care, deși trecea printr-o despărțire dureroasă, reușea să mențină pentru copilul ei o atmosferă caldă, dar predictibilă. Reguli, program, ascultare activă. Copilul ei, deși afectat, își păstra echilibrul, pentru că avea în mamă un reper constant.”
În contrast, stilul autoritar – cel bazat pe control strict, pedepse și „așa zic eu” generează frică, rebeliune sau anxietate. „Mi-aduc aminte aici de un alt client, bărbat de data aceasta, crescut așa, care spunea: «Nu mi-a fost frică de greșeală. Mi-a fost frică de părinții mei.» Acum, ca adult, are dificultăți în a se apropia de propriii copii, simte nevoia să fie mereu în control și nu tolerează critica”. Adulții crescuți într-un stil autoritativ sunt cei mai bine adaptați. Au încredere în sine, relații sănătoase și o capacitate crescută de a face față stresului. „În loc să repete traumele, acești oameni au mai multe șanse să rupă lanțul disfuncțional și să transmită mai departe un model sănătos, echilibrat”, conchide psihologul.
