Trebuie să le faci pe toate! Când ești mamă, nu ai voie să te oprești! A prins așa rădăcini ideea asta că dacă ești mamă, nu mai ai voie să faci nimic. Nu poți avea timp pentru tine, că asta înseamnă să-ți neglijezi familia.
Nu poți să te duci la coafor măcar o dată pe lună, că tu trebuie să pui copilul pe primul loc. Nu e timp de coafor, tu ai niște guri de hrănit. Nu poți să-ți faci o manichiură, că tu trebuie să speli vase, să stergi pe jos, să freci pete pe tricouri, nu e pentru tine manichiura! Nu poți să pleci fără copil într-o vacanță sau măcar într-un weekend… Păi, ce mamă e aia care-și lasă copilul?
Când ești mamă, nu prea mai ai voie să faci nimic
E un paradox aici. Nu ai voie să faci nimic, dar trebuie să le faci pe toate. După ce devii mamă, în perioada în care mergi în derivă, cu valul, în oceanul acesta al parentingului, ești foarte expusă. Ești un pește mic, lipsit de apărare, abia ieșit în larg. Practic, vezi largul pentru prima dată. Apoi apar tot felul de lucruri neprevăzute: furtuni, poluare, prădători… etc. Apele se tulbură. Nu mai știi ce e bine, nu mai știi dacă mergi în direcția bună, ai grijă doar de puiul tău și atât. Și începi să te uiți pe tine, nu mai ești tu pe locul unu. Apoi, pe măsură ce timpul trece, tu capeți experiență în ape adânci, puiul crește și devine un pic mai puternic și nu mai e atât de dependent de tine și atunci începi să-ți amintești de tine.
Și degeaba…
Îți trebuie multă energie și tărie de caracter să reușești să faci ce vrei tu, ce simți tu că ți-ar face bine, ce te-ar face pe tine fericită într-o societate ca a noastră plină de judecători și tot felul de Dumnezei care știu ei mai bine ce ar trebui să faci, cum să-ți crești copilul și cum să-ți trăiești viața.
Premiul publicului se acordă în unele competiții, dar nu și în parenting
În viața, draga mea, e altfel! Vrei să le faci mereu pe toate. Să ai casa curată, să ai timp să gătești zilnic, să mai faci și o prăjitură dacă se poate după o rețetă raw-vegană cu ingrediente aduse dintr-un loc magic din mijlocul planetei acolo unde nici picior de chimicală n-a atins solul. Să ai grijă de copii: să îi duci la cel puțin șapte activități extrașcolare (măcar una în fiecare zi a săptămânii), să aibă mereu hainele curate și călcate, să aibă un program de masă foarte bine stabilit, să mănânce sănătos și să fie bine educați, să aibă un comportament impecabil, să fie niște copii exemplari. Știți și voi… toate exigențele pe care le impune societatea. De parcă ai candida la premiul publicului! Dar aici publicul nu te evaluează, publicul te judecă și îți pune etichete. Publicul e superficial și nu îți cunoaște viața.
Sindromul TREBUIE
Mă trezesc de la ora 6 (cel târziu) și de când părăsesc patul, până la ora 22 (și ceva) când îmi pun oasele înapoi pe el, nu stau nicio secundă.
Obișnuiam să mă motivez spunându-mi că ”trebuie”. Trebuie să fac și aia și aia și aia și aia. De ce? Păi, am zis. Pentru că așa trebuie! Pentru că trebuie să faci totul pentru copil, pentru că trebuie să faci totul în casă, pentru că trebuie să faci tot ce poți și la job. Pur și simplu, așa trebuie!
Trebuie? Oare? Cine zice că trebuie? Eu zic că trebuie? Zic eu așa ceva? Mie nu-mi trebuie casă curată ca lacrima, nu-mi trebuie copil îmbrăcat în cămasă călcată să mă tai în dunga mânecii, nu-mi trebuie trei feluri de mâncare pe zi, nu-mi trebuie confirmare de la cei din jur, nu-mi trebuie oboseala care apare din stresul de a le face pe toate.
Mie îmi trebuie un copil fericit, iar fericirea copiilor nu e așa cum credem noi că ar trebui să fie. Ei pot fi fericiți și cu praf pe mobilă, și cu mocheta pătată și cu hainele necălcate. Iar noi putem fi mame și dacă ne facem timp și pentru noi.