Am fost un copil slab. Mă rog, nimănui nu i se părea că aș fi inuman de slabă, numai cei din familie dezvoltaseră o fobie la adresa fizicului meu. ”E prea slabă fata asta!” le zicea bunica părinților mei. M-au dus la doctor de nenumărate ori. Nici nu mai știu de câte ori mi s-a recoltat din venă, de câte ori a fost nevoie să dau probe de copro și altele. Mereu și mereu investigații că mai că ajunsesem să-mi doresc să mă găsească odată bolnavă și să scap.
Luam Cavit9 și alte suplimente, dar de îngrășat, nici vorbă! Și nu mâncam. Adică eu mâncam, dar nu cât ar fi vrut ceilalți. În plus, nu-mi plăcea carnea tocată, iar ciorba de perișoare, diversele chestii umplute, chiftelele, sarmalele, musacaua erau cam la ordinea zilei pe masa noastră. Eu nu puteam să mănânc așa ceva. Dacă le spuneam că nu-mi place carnea tocată, mă alegeam cu un întreg discurs despre cum alți copii mor de foame, iar eu fac nazuri la așa delicatese.
Chinul fiecărei mese
Mesele în familie deveniseră adevărate torturi pentru mine. Nu puteam mânca niciodată ”tot din farfurie” și, invariabil, primeam o muștruluială din acest motiv. Să nu credeți că nici nu mă atingeam de mâncare! Nu! Mâncam atât cât puteam eu și făceam eforturi să pot cât mai mult.
Azi, cât am așteptat pe cineva în dreptul unui loc de joacă, am auzit cum o bunică îi spunea unei fetițe să meargă acasă și, dacă mănâncă toată ciorba și tot felul doi, o să mai vină cu ea în parc și după-amiază.
Opriți-vă din a le băga copiilor pe gât mâncarea!
Lăsați copiii să mănânce cât vor ei, cât pot ei și nu le mai băgați pe gât atâta! Nu le mai condiționați viața în funcție de mâncare! Mesele nu trebuie să fie un chin! Avioane? Mașinuțe? Soldăței? Îmi amintesc cum toată lumea mă învăța tot felul de șmecherii ca să-mi hrănesc copilul. ”Mănâncă prea puțin!” / ”Dă-i să mânânce ca lumea!” / ”Pune-i pâine-n ciorbă să-l saturi!” / ”Nu mănâncă? Păi ce? E după el?” sunt numai câteva din replicile cu care m-am confruntat imediat după ce copilul meu a început diversificarea.
Nu! Mănâncă atât cât vrea el și ce vrea el. Nu voi insista să-i dau alimente care nu-i plac, doar pentru că îmi plac mie sau sunt sănătoase. Nu, nu îi voi zice niciodată că îi dau desert dacă mânâncă ciorbă sau că ies cu el în parc dacă mănâncă și felul doi. Nu, nu voi insista niciodată ca el să mănânce atunci când îmi e mie foame. Cumva, ne-am reglat și mâncăm împreună, dar avem gusturi diferite la mâncare, iar eu respect chestia asta. Există mâncăruri pe care el le iubește, iar mie îmi întorc stomacul pe dos, la fel cum există și chestii pe care eu le mănânc și el nici nu stă cu mine la masă. Da, nu e un copil mâncâcios, mănâncă puțin, cât are nevoie și ce are nevoie, iar eu nu insist pe ciorbă și felul doi.
Nu vreau ca mesele să devină motiv de tortură, așa cum s-a întâmplat în familia mea în care cultul ciorbei făcea ravagii și toată lumea trebuia să mănânce la normă.
”Cum vrei să te faci mare dacă nu mănânci?”
Acesta era argumentul menit să mă convingă să îngurgitez împotriva voinței mele tot ce mi se punea în față – ca să cresc mare. De parcă un copil numai de mâncare ar avea nevoie ca să crească. De parcă liniștea, dragostea și acceptarea celor din jur, înțelegerea, susținerea și fericirea nu le-ar fi necesare ca să crească mari. A crește mare nu se referă numai la a fi ”gras și frumos”! Copiii au nevoie de hrană și pentru suflet. Nu le călcați sufletul în picioare ca să le hrăniți corpul… vor ajunge niște adulți cu suflete mici în corpuri mari.
Și, ca un fost copil terorizat de mâncare, acum mamă a unui copil care ”nu” mănâncă, vă recomand cu insistență să cițiti cartea doctorului Gonzalez. Mai multe nu vă spun, găsiți detalii AICI.
